Cândva prin februarie, într-o sâmbătă, jenat de stratul de jeg de pe mașină, mă hotărăsc să mă îndrept spre o spălătorie auto. Cu toate că afară era înnorat și chiar aveam senzația că stă să plouă.
Pentru că soția era la birou să rezolve chestii, încep cu vrăjeala:
– Richie, vrei să mergem la plimbare?
– NU!
Un scurt context: fiu-miu trece printr-o perioadă în care schimbarea status quo-ului e pedeapsa supremă. Dacă stăm în casă, nu vrea să iasă la plimbare. Dacă suntem la plimbare, nu vrea să mergem acasă. Nici măcar să se dea jos din scăunel din mașină, odată ajunși la destinație, nu vrea! Și detestă să stea în el! Iar când zic nu vrea, mă refer la plânsete, urlete și proverbiala fugă de părinți. La cei 2 ani și jumătate ai săi, chiar crede că poate să alerge mai rapid ca noi 😆 .
– Hai, că mergem și pe la magazin și îți cumpăr un ou Kinder!
– NU!
– Hai, că te las la volan și poți să claxonezi!
– NU!
– Hai, că după ce spălăm mașina, mergem la mami la birou!
– DAAAAAAA!
Îl îmbrac și îl încalț rapid, arunc o geacă pe mine și cobor scările cu el în brațe, pe un pas mai repejor, nu cumva să se răzgândescă. De obicei, dacă se răzgândește până ajungem la ușa blocului, facem o piruetă de 180 de grade și asta e! Dar de data asta, a fost ok. Ajuns la mașină, îl bag în scăunel, culmea, nu protestează, după care ridic tetiera de la scaunul din dreapta, să vadă mai bine drumul. E mai relaxat așa. Dar, n-am apucat să fac 500 de metri că un tolomac îmi taie calea, băgându-se brusc de pe banda a doua pe prima, eu fiind nevoit să frânez ca să nu ne tamponăm. Și când să zic ceva, aud de pe bancheta din spate:
– Pizda mă-tii!