Evaluarea unui coleg

Azi a trebuit să predau o evaluare ( în engleză), atât profesională cât şi personală, a unui angajat relativ nou ( 5 luni). Mi-am scremut creierii să fiu cât mai elegant în exprimare ( după tot ce-am pătimit cu el) şi asta am trimis:

Hi all,

I’m writing you about M***** and his role in our company. When we hired him, I knew he was a beginner and I’ve given him chances upon chances upon chances, just to prove that he has at least the ambition to learn. And I have really been the mother of all patience in the world. I’ve even given him homework, just so that he could learn something. All for naught, though.

The guy lacks elementary logic! He has no idea what’s being asked of him to do, doesn’t grasp concepts he just has to implement with an example right in front of him and no inclination to anything remotely close to programming. Everything that I gave him to work on I ended up doing it for him.

He also lacks communication skills. Yesterday, he wasn’t able to explain to O***** how the H*** orders process should go. All he had to say was: you select H***, input the PO number and you’ll get a csv file back. He mumbled for ten minutes about variables and read php code to her! This is the kind of thing that dumbs you down, just for being in the same room when it happens.

Honestly, I’m fairly confident that he is the most simple minded functional person I’ve ever laid eyes upon. May God have mercy on his soul!

Totodată m-am hotărât să dau şi un mic test psiho la următoarele interviuri, pentru că nu se mai poate!

Crizați și proști

Deși nu sunt un psiholog de meserie, nu am cum să nu remarc o chestie: trăim într-o societate predominant isterică și de o idioțenie crasă. Nu îți trebuie un barometru oficial sau studii făcute pe eșantioane de X persoane. E suficient să citești comentariile unor articole de pe internetul ăsta mare. Desigur, o bună parte din vină o are și presa, care s-a transformat dintr-o unealtă de informare într-una de fitil. Titluri de genul: „Caz ULTRA-MEGA-ȘOCANT!!!!!!!!!! Profesorul X, de la școala Y, a cerut bani de cretă părinților!!!” n-au cum să nu fie urmate de comentarii de tipul: „Nu v-ă mai satură Dumnezeu de bani(,) hoțiilor!” sau „Naveți suflet, bestilor! Jumuliți banii de mâncare ai copilor!” ori „Vi ciudă că a-ți făcut școală degeaba atâția ani și naveți banii?” și nelipsitul „Vedea-v-aș morți, bă!” aruncat de vreun geniu neînțeles nici măcar de propriul IQ subunitar.

Deși ideea de cenzură îmi repugnă, am – din păcate – extrem de multe momente în care îmi doresc să se interzică dreptul la exprimare a cel puțin jumătate din populația țării. Și nu mă refer la ipotetica situație în care cineva ar trebui să meargă să le taie cablul de internet de la stâlp ci chiar trimis un chirurg care să le pună corzile vocale pe mute, pentru că persoanele acestea nu-și propagă prostia doar în eterul binar, ci și în interacțiunile cu ceilalți oameni. Deși eviți cât poți o discuție cu aceste persoane, uneori inevitabilul se produce. Să te ferească sfântul să ai o părere moderată despre subiectul în cauză! Fie ești un bou, fie îți convine situația asta pentru că „sigur ai pe cineva în sistem”. Desigur, există și laitmotivul „ești băsist” pentru că, nu-i așa, de la Băsescu se trag toate patimile prin care trece poporul român!

Societatea românească e formată predominant dintr-o gloată frustrată, din varii motive, care nu înțelege că dușmanul nu îi este doctorul care îi cere să aducă anestezicul de acasă atunci când vrea să se opereze. Nu profesorul e de vină că are nevoie elevul de cărți din care să învețe sau cretă cu care să scrie pe tablă. Nu politicianul e de vină că fură de zeci de ani! Gloata nu pricepe că principalul vinovat e ea însăși. De când are drept de vot, românul n-a făcut altceva decât să-și vândă votul unor hoți, pe două parale. Și după aia zbiară frustrat că nu-i convine că-i furat. Și tot același român mai zbiară o dată, la fel de ( sau poate chiar mai) vehement, în favoarea hoțului, atunci când acesta e sancționat de justiție ( remember Voiculescu?!).

Și atunci nu pot să nu mă întreb: ăștia de ce au drept de vot?

Mania CHF

Nu mai poți să tragi o bășină, dom’le, că încurci cele 2 tabere formate în urma aprecierii masive a francului elvețian. Dacă ți-e milă de încurcătura în care se află sute de mii de oameni, ești bou! Dacă îi acuzi de lăcomie, ești nemernic!

Cel mai enervant lucru însă e că nimeni nu vrea să spună, verde-n față, că problema nu e francul elvețian ci mentalitatea românului. Marea majoritate a celor aflați acum în căcat până peste nări, au luat credit ca să-și cumpere o casă. Nu și-au pus niciodată problema că nu-și permit această casă, pentru că românului ÎI TREBUIE O LOCUINȚĂ ÎN PROPRIETATE!!! Și dacă n-are ce pune pe masă 2 săptămâni din lună, el nu renunță la visul de a deține propria locuință. Mai contează că realitatea portofelului îl pleznește din plin?!

În vremurile alea (2006-2008) era mult mai ieftin să stai în chirie. Cel puțin în Timișoara, raportul rată/chirie era pe la 1.3. Adică, în loc să plătești o rată de 260€, plăteai o chirie de 200€. Contează o economie de 60€ când te zbați financiar de la un salariu la altul? Se pare că pentru multă lume, răspunsul evident o fost ăla ilogic.

Dacă nu-ți permiți o chestie și tu totuși ți-o cumperi, însemnă că ești prost. Iar prostia și domnia se plătesc. Întotdeauna!

 

Miliţianu’ ‘telijent

   Nu ştiu câţi dintre voi cunosc stupiditatea unor reguli de pe vremea împuşcatului, dar una dintre ele suna cam aşa: cu maşina firmei, n-ai voie să circuli fără să cari ceva. Şi cum maşinile personale erau rara avis, ca să mergi din punctul X până în punctul Y, foloseai maşina de firmă. Ca să nu mai spun că astea erau scutite de o altă tâmpenie din vremurile alea, regula numerelor în weekend. Sâmbăta circualu doar maşinile cu numere pare – 2 TM 2808 ( Mirela lu’ tată-miu) – , iar duminica cele cu numere impare – 2 TM 2809 – .

Multă lume „fenta” prima regulă descrisă, mâzgălind o foaie de parcurs cu destinaţia lor finală, iar la capitolul cărat, fiecare inventa ceva. De exemplu, ‘nea Baican folosea paie. Alţii puneau o roabă de nisip. Alţii cărau lopeţi. Înţelegeţi voi unde bat.

Ei bine, într-o zi cu soare, Ion Gherghinescu ( tata socru’ cum îi spuneam eu prin ’87), fie-i ţărâna uşoară, s-o urcat într-un Saviem şi o plecat fără să-şi facă foaie de parcurs sau să pună ceva în remorcă. „Baş pe mine o să mă oprească miliţia…” şi-o fi spus el sarcastic. Dar, pentru că viaţa-i curvă, undeva pe la Caransebeş, un miliţian îl trage pe dreapta.

– Unde mergi?

– La X.

Miliţianu’ se uită la Saviem, vede obloanele duble şi ca să nu se mai caţere îl întreabă pe tata socru’:

– Şi ce cari?

Ăsta fără să ezite, îi spune sec:

– Oxigen vrac.

– Ai noroc, că de erai gol, beleai pula!

Previzibilitatea prostiei

Deseară e mega meciul care ţine toată naţia română cu sufletul la gură. Sau cel puţin aşa susţin ziariştii noştri, „specialişti” în sport. Personal, meciul cu Franţa mă lasă extrem de rece. N-am nici o emoţie, nu mă încearcă nici un sentiment.

Am însă două convingeri:

1. Vor câştiga africanii „europenizaţi”.

2. Sigur se va găsi o fufă tembelă, de pe la o televiziune de căcat, care să-i intrebe pe jucătorii francezi dacă le-a plăcut noul stadion naţional ( copie fidelă a celui din Frankfurt, dar de 3 ori mai scump).

Dacă primul punct mai are ceva şanse ( infime) să nu se întâmple, al doilea e o certitudine! Îmi pun şi-un ou drept gaj!