Mâine

Astă vară, când sandu şi ai lui ne-au fript retrogradându-ne, mi-am spus în gând: „În tot răul e şi-un bine. Jucăm din nou cu UTA”. Pentru mine, UTA e rivalul numărul unu. Desigur, există ură în mine şi pt clonele comuniste ( steaua şi dinamo), pt elore chefere şi mai nou, hoţelu’. Dar totul se opreşte la ură. Cu ţăranii de la nord însă, e o altă poveste dintr-un cu totul alt film. Pe lângă ură, mai intervine şi orgoliul, intervine şi dorinţa nebună, intervine  şi acel je ne sais quoi ce-mi electrizează sufletul.

E un meci unic în ţară, din toate punctele de vedere. Un meci ce nu ţine cont de forma de moment a echipelor, ce nu ţine cont de liga în care se joacă şi nici de vremea de afară. Pt unii ( ca mine), nu contează promovarea cât contează să-i baţi pe sateni tur-retur. Orgolii, ambiţii, ironii şi pe ici pe colo, nelipsitele mici clinciuri ( note to self: să te încalţi cu bascheţii! au şireturi şi nu-ţi zboară din picior la primul voleu).

Ca să fiu sincer, atât de mult aştept meciul ăsta încât nu mai ştiu ce să fac, doar-doar o trece timpul mai repede. M-am spalat de 11 ori pe mâini deşi nu m-am murdărit niciodată. Rearanjez hainele prin dulap la fiecare jumătate de ceas. De două ore mă tot chinui să scriu postul asta, să-mi adun cât de cât gândurile pt a le aşeza în pagină. Şi credeţi-mă, e greu ca dracu’ pt că sunt într-o viteză mult prea mare.

Mâine, cea mai aşteptată zi din vestul ţării, cele două oraşe vor atinge punctul de fierbere. Epicentrul va fi conserva arădeană, un stadion mult prea mic pt un meci atât de important. Până atunci, le urez multă baftă fraţilor rapidişti la meciul de diseară cu PSV. Hai Rapid! Hai Poli!