Lupta cu firea

Marţi, într-o pauză de ţigară, uitându-mă în pachetul aproape gol, mi-am spus sec: „astea-s ultimele ţigări pe care le vei mai fuma!” Şi uite aşa, de marţi seara – de pe la orele 20:54, dacă e să fim corecţi – eu n-am mai fumat.

Ştiam de la bun început că o să-mi fie al naibii de greu. La urma urmei, au fost destule momente când am ramas fără ţigări ( nu există fumător care să n-o păţească) şi-mi amintesc destul de bine cum am reacţionat. Din păcate, credeam că ăla va fi maximul. Boy, was i wrong… Am luat în considerare doar efectele psihice şi nu mi-am dat seama de efectele pe care le are asupra organismului. Nu mi-am calculat deloc bine paşii. Abia acum, stând în scaun, mi-am dat seama că eu nu-mi amintesc de vremurile în care NU fumam. Am băgat ţigara în gură pe la 5 ani. 23 de ani în care am dus mâna la gură ca să trag din ţigară. 23 de ani în care am tinut ţigara între degete. 23 de ani în care xanaxul meu era ţigara. Acum ţin între degete pixul şi duc mâna la gură din 10 în 10 secunde, iar pleoapa stângă mi se zbate întruna pe ritmul pulsului. Mâinile îmi tremura uşor, iar picioarele mele trebuie să fie într-o continuă mişcare. Asta ca să nu mai spun că orice văd/aud/fac mă împinge cu gândul spre o ţigară.

Duc cea mai grea luptă a vieţii. Cea cu mine. Sper să câştig. Şi să nu fie prea târziu.

Prima bătaie pt fumat

Cititorii fideli ştiu că m-am apucat de fumat la o vârstă fragedă. Acţiunea se petrece în primăvara/vara lui ’89. Eram acasă, la bunica. Cu bunicii plecaţi amândoi prin vecini la bârfe şi Fănel la lucru, mă jucam în curte cu Romică (vecin). Mamă-mea era cu soră-mea prin casă şi se pregătea să plece la ea acasă, la bloc.

Într-un moment de neatenţie, i-am şutit un carpău (spurcate ţigări, doamne fute-le!) că le lăsase pe huţă. L-am atenţionat pe dracu de Romică să nu-şi deschidă gura, că-i scot toţi dinţii cu ciocanu’. Cu ţigara în buzunar, mă prefăceam că mă joc şi trăgeam cu coada ochiului la mişcările lu’ mama. Când o pus-o pe Simina în căruţ, dracu din mine exclama de bucurie.

– Mircea, până vine bunica sau bunicu, te joci cuminte în curte. Nu pleci pe stradă sau la unchiu-tu Coni fără să spui la cineva.

– Da, mami.

Cum o ieşit mama pe poartă, am zbunghit-o direct în bucătărie. Am luat un chibrit, mi-am aprins ţigara şi m-am dus să fumez în baracă. Eh, baraca asta era de fapt coteţul găinilor pe-o parte şi depozit de baloţi pe cealaltă. Îl trag pe Romică de mână după mine şi-i bag tigara în gură zicându-i:

– Trage şi tu, altfel îţi umflu guşa!

Nici bine n-o apucat ăsta să tragă fumul, că se deschide poarta şi intră mamă-mea în curte. Ca să vezi ironie, îşi uitase ţigările pe huţă. Dracu de Romică, o tulit-o direct la mamă-mea, strigând cât îl ţineau plămânii:

– Taaaaaaantiiiiiii Vioooleeetaaaaaaaa, Mirciulică fumeazăăă!!!!!

Ca să mă scap, în infinita-mi prostie de copil, am aruncat ţigara pe stiva de baloţi şi am ieşit repede în urma lu’ Romică, strigând:

– Minteeeeeeeeeeeeee!!!!!!! 😆

Era o singură metodă pt stabilirea adevărului şi aia nu era de partea mea.

– Vino aici să te miros!

N-am apucat să ajung la ea, că dintr-o dată o luat foc baraca. În viaţa mea nu văzusem flăcări aşa mari 😆 . Cloţele fugeau zăbăuge prin curte, una chiar în flăcări 😆 . A fost nevoie de cam douăj’de inşi să stingă focul. Norocul lor că fântâna era la câţiva metri de baracă şi n-au luptat aşa mult cu focul. Când am văzut că-i pe gata treaba lor, am început să fluier printre buze şi-am încercat să mă strecor de acolo 😆 . Nu conta unde o tai, important era să ies din curte şi implicit din centrul atenţiei. Din păcate, ştia mama ce plod are pe lângă casă şi m-o prins chiar la poartă 😀 .

Băi fraţilor, am luat-o pe coajă în ziua aia… De la mama, de la tata şi de la bunica. Făceau cu schimbu’ 😆 . Norocul meu s-a numit bunicu Ştefan. Dacă nu venea el trotilat din vecini, azi probabil eram ciung 😆 .

– Dacî mai lovieşti cariva copchilul, va scuot pi toţ în stradî şî nu mai avieţi ci cata la mini-n curti! Şî nici copchilu’ nu vi-l mai dau! Da’ ci-i dânsu’? Animal?!

N-aveţi idee cât de mult m-a iubit bunicu…

Guma Turbo

Dintr-o discuţie prin alte părţi, mi-am amintit de vremurile în care făceam colecţie de acţibilde. Şi nu orice fel de acţibilde. Alea de la guma Turbo. Asta se întâmpla imediat după ’90. Norocul meu în acele vremuri, era că această isterie îi cuprinsese pe toţi copii, nu doar pe mine.

Lunea dimineaţa, veneau maşinile cu aprovizionarea. Dupămasa, era jale prin sat. Cum ieşeam de la şcoală, dădeam năvală la alimentară ( în centru) şi la cofetărie. Doar acolo se găseau. Aproape că ne călcam în picioare, stând la coadă să cumpărăm gumele alea, în care, dealtfel, îţi rupeai dinţii. Dar, nici dracu nu le băga în gură. Îmi luam 15, 17 sau chiar 34 de gume o dată. Scopul achiziţiei erau acţibildele.

Cristoase, ce mândru eram de mine, când mai nimeream câte un acţibild care nu era dublură. În mod evident, de cele mai multe ori, nimeream dubluri şi tripluri. Dar având sânge de bişniţar în mine, am ştiut să-mi scot paguba. Acţibildele astea erau împărţite pe 3 categorii:

– obişnuite, pe care le găseai în mod frecvent.

– rare, care picau destul de greu

– rarisime.

Cam fiecare copil, avea câte un acţibild preferat. Mai toţi băleau după Lamborghini, Ferarri sau mai ştiu eu ce maşină, dintre alea rarisime. Febleţea mea se numea: Lancia Delta Integrale

şi era una dintre obişnuite. Maşina asta e o bijuterie inginerească. Simplă şi totuşi perfectă. Cred că o aveam vre-o 70 de acţibilde dublură cu ea 😀 .

Fiind un copil răsfăţat de bunici, am fost primul de la bloc ce-şi completa colecţia. Asta pt că-l puneam pe bunică-miu să meargă de la ora 11 să cumpere gume, când restul copiilor erau la şcoală 😆 . Dupămasa, mai ia gume dacă ai de unde 😈 . Dar fiindcă ceilalţi tânjeau să-şi completeze şi ei colecţiile, nu m-am oprit din achiziţii.

I-am văzut pe ăi mai mari că joacă ţaca pe acţibilde şi mi-a picat fisa. „Se poate câştiga…” M-am dus în casă, am luat prima copertă de caiet care mi-a ieşit în cale, am decupat-o puţin mai mare decât mărimea acţibildelor, am luat fierul de călcat şi i-am lipit marginea tăiată, obţinând un „portofel de ţacă”. În timp ce toţi se jucau în faţa blocului, eu în curte la bunica mă antrenam. Desenasem chenarul pe trotuar în care am pus un pachet de ţigări de Kent, umplut cu paie şi pietricele şi aruncam cu portofelul după el. Ideea de bază a jocului era, să elimini portofelul adversarului din chenar, iar al tău să rămână în locul lui. Dacă reuşeai, acţibildele lui erau ale tale. După antrenamente lungi, m-am dus la bloc încrezător.

Când puneam acţibilde obişnuite la bătaie, îi lăsam pe ceilalţi să câştige. Momeală, pt a le scoate pe alea rare de la naftalină. Când jucam pe rare, îi uscam. Dar, fiind un gentleman, le propuneam: „Aduci un pachet de bucegi/carpaţi, şi-ţi rămân acţibildele”.  Fenta mergea ca unsă, pt că ceilalţi, copii fiind, chiar credeau în fraze de genu: „azi nu-mi iese nimic. nu’s în mână”. Desigur, se întâmpla să mai pierd şi eu, dar astea erau lovituri sub centură date de hazard, nicidecum de adversar. Singurul care avea cât de cât ţintă, era Doru. Dar eu eram mai bun. Şi chiar dacă pierdeam, aveam de unde.

Erau însă şi unii copii, care aveau doar acţibilde obişnuite. Şi ca să nu-i las fără obiectul muncii mele, lor le propuneam să fure două sau trei ţigări de la părinţi, pt a le înapoia acţibildele :mrgreen: .

Cu cele rarisime, făceam direct comerţ. Un acţibild pe două, trei sau chiar 5 pachete de ţigări, funcţie de marca ţigărilor şi persoana din faţa ochiilor.

Ca să vă răspund la o întrebare firească: NU, nu îmi era frică de ei că mă vor pârî că fumez. I-am pus pe toţi ( pe rând) să tragă din ţigară, ca să mă asigur „Mă zici, te zic. O luăm amândoi pe cocoaşă.” 😀

Acum, dacă stau să mă gândesc bine, eu eram mereu în pierdere şi totuşi nu. Pierdeam bani, deoarece dădeam mai mult pe gume decât aş fi dat pe ţigări, dacă era să mi le cumpăr din start. Dar nu prea pierdeam pt că:

1 la mână, gumele cele mai multe le cumpăra bunică-miu.

2 la mână, nu trezeam suspiciuni asupra mea cumpărând ţigări.

3 la mână, it feels so fucking good to win… 😈  :mrgreen:

Gaşca teribilă: Antifonăm!

Bănuiesc că aţi citit postul anterior în care am explicat cât de cât „gaşca teribilă”. Voi mai continua şi aici o mică, dar iluminantă caracterizare. Dacă se întâmpla ceva prin Şandra, eram primii luaţi în colimator. Şi pe bună dreptate! 😆 Dacă dispăreau nişte găini pe undeva, la noi în buzunare erau penele. Dacă în doar 10 minute dispăreau toate cireşele dintr-un pom, pe noi ne vedeai scuipând sâmburii. Dacă mergeai să îţi aduci nişte porumb de fiert din câmp, de pe lanul tău şi era gol… aţi prins voi ideea :mrgreen: .

La nici două săptămâni de la opraţiunea „Mersul cu roata”, Băicănelu’ mare obţine permisul. Mare bucurie mare! În sfârşit aveam ocazia de a vedea, cum e să te înghesui cinşpe într-un Oltcit 8) . Nu mare ne-a fost mirarea, să constatăm că cel puţin 5 dintre noi, eram claustrofobi. Dar cine mai era ca noi? Eram mai îngâmfaţi ca indienii din reclama la peugot 206 8) .

Eniuei, Neluţu petrecea mult timp pe lângă tac-su’ şi îl ajuta la reparat maşinile din atelier. Într-un week-end, nea Nelu şi tanti Vicki or trebuit să plece din localitate (nu mai ţin minte motivul). Moment propice pt FATALITY! (cristoase, ce dor mi de un mortal kombat pe un Sega din ăla cu manetă…) 😈

Noi, ăia mai tinerei din gaşcă, ne jucam un fel de pac-pac combinat cu ascunsa, împreună cu ăia mai mici de la bloc. Jocul era foarte interesant. În loc de pistoalele clasice de jucărie, noi ne jucam cu cornete cu ace’n vârf. Era cel mai corect mod de a stabili cine a fost eliminat din joc. Îl auzeai zbierând 😆 .  Apare şi Băicănelu’ mic prin zonă:

– Bă, haideţi pe la noi mai pe seară, că bătrânii nu’s acasă.

Ajungem pe la ei. Ne-am adunat toţi într-o cameră, să ne uităm la video. Nu videoul in sine ne-a atras, ci filmul care rula pe micul ecran. Era o casetă de-a lu’ Franciuc pare-mi-se, evident film porno. Încercţi să vă imaginaţi nişte puţoi de 12-15 ani (eram vreo 10 sau 11 în categoria asta), cu limba printre călcâie şi ochii mai ceva ca telescopul Hubble. După două repeaturi, ne-am decis să dăm o tură prin magazin, dacă tot era gratis :mrgreen: .

La un moment dat, Neluţu vine cu altă idee din categoria: „magie pură”. Ne trimite pe noi puţoii înainte pe jos, urmând ca ei să vină cu o dacie ce era la reparat în atelier. Direcţia era aceeaşi: Pacaţ! Locul era ales prin strategie. Destul de departe de Şandra (un poliţai, dar fără sediu), la vreo 8 km de Lovrin (sediu poliţie) şi la vreo 13 de Biled (sediu poliţie). Orice acţiune pe care o făceam, nu dura mai mult de 30 de minute => aveam timp să ne retragem înainte să apară sticleţii 😈 .

Am ajuns acolo şi noi într-un târziu. Fiind formaţie completă, ne este împărtăşit planul. Recapitulăm ce are fiecare de făcut şi:

– se scot 6 cauciucuri din portbagajul daciei

– se scot 4 găleţi metalice din portbagaj

– se scot o droiae de pensule, bidinele, mături cu coadă scurtă, tot din portbagaj

– se aşează cauciucurile pe şosea

– se poziţionează maşina, perpendicular pe axul drumului

– se repoziţionează cauciucurile cu atenţie, pt a fi exact în poziţia dorită

– în urma unui efort comun, se răstoarnă dacia într-o dungă, pe cauciucurile aranjate meticulos în prealabil, blocând sensul de mers spre Şandra.

– pt mai multă siguranţă, de flapsuri se ţine o contră, pt a nu se răsturna maşina, în caz de vânt puternic.

Şi aşteptăm. După vreo 5 minute de linişte, apare prima maşină, din direcţia Lovrin.  Era un nenea cu o Cobră. Intrigat de maşina semi-răsturnată şi de zarva din jurul maşinii (dintr-o dată, ne-a lovit pe toţi hărnicia) s-a dat jos din merţan şi a venit la noi. Fiecare aveam câte un instrument în mână, pe care îl „înmuiam” în găleţile goale şi dădeam în dorul lelii pe şasiu.

– Ce s-a întâmplat? Aţi avut accident? Sunteţi în regulă?

– Nu s-a întâmplat nimic.

– Păi atunci ce faceţi?

La care, toţi în cor:

– Antifonăm! 😆

– Nu sunteţi normali.

Ne-a mai spus „ceva”, după care s-a urcat in maşină, ne-a ocolit şi dus a fost. După nici 3 minute, din direcţia Şandra, apare unu cu un Aro. Trage repede pe dreapta şi vine la noi, la fel de speriat:

– Aţi avut accident?

– Nu.

– Dar?

Toţi în cor:

– Antifonăm! 😆

– Nebuni de legat.

Ne-a mai zis şi ăsta acelaşi „ceva” ca şi primul şi a plecat făcându-şi cruce.

După alte 5 minute, dinspre Lovrin vine o maşină mare. O auzeam. Am făcut câteva pariuri, pe porţiile de fumuri de tigară, referitor la ce maşină ar putea fi. Fumurile mele erau puse pe Rabă. Cristi şi Doru, aveau convingerea că e Saviem şi că m-am lins pe bot de fumuri. Când a ajuns lângă noi, am constatat că era învingător. Susţinând că motorul e de Rabă, n-am avut câştig de cauză.

– Ai zis Rabă, nu motor de Rabă. Pariul se anulează.

Era un Leau (n-am găsit poză cu ăsta. O porcărie de maşină, făcută la Roman, care avea în spate, jumătate cabină pt pasageri şi jumătate remorcă), naveta de la Dudeştii Vechi. O parte din mine a încremenit. Şoferul era verişorul unei mătuşi de-a mele. „Am belit pula acuma.” Omul opreşte, neputând să treacă de barajul nostru şi se apropie timid:

– Aţi avut accident?

– Nu.

– Dar?

Toţi în cor, mai puţin eu care mă ascundeam pe după un copac:

– Antifonăm! 😆

Fiind din Dudeştii Vechi, era greu să ne cunoască. Dar, il recunoaşte pe Şpilă, care era leit mă-sa 😡 . Ne-a spus şi el acel „ceva” şi a plecat.

Au mai venit vreo doi, acelaşi dialog, implicit acel „ceva”. Ne-am strâns jucăriile şi ne-am tirat, înainte să apară sticleţii prin zonă.

Culmea culmilor cu acel „ceva”. Toţi, dar absolut toţi, ne-au întrebat chestia aia. „Acuma noaptea v-aţi găsit să antifonaţi?” Nimeni nu ne-a întrebat de ce în mijlocul drumului! 😆

A doua zi de dimineaţă, n-apuc să belesc bine ochii, că Uliu’ (mam’mea) mă studia din fotoliu. Avea o privire din aia ucigătoare, de a îngheţat căcatu’ în mine.

– Ce ai făcut azinoapte?

– Nimic…

– Unde ai stat până la ora 1?

– Am fost pe islaz şi de acolo la Neluţu şi Luci, ne-am uitat la film…

– Eşti sigur?

Eram sigur că o aflat de undeva. Era o chestiune de logică, pe care am prins-o din zbor. Şpilă o fost recunoscut. O aflat mă-sa, care l-o luat la 11 joarde şi ăsta şi-o dat drumu’ la papagal 😡 . După nici două secunde, se aude un zbierat prin faţa blocului. Era Doru, care o încasa de la mă-sa 😕 . Urmam eu… :mrgreen:

Ei bine dragii moşului, în ziua aia o fost un veritabil „concert” susţinut de „gaşca teribilă”. Din unele apartamente răsunau chiar dueturi 😆 . Dar n-a fost aia prima bătaie pe care am luat-o, pt prostii făcute împreună cu băieţii. Şi nici ultima 😆 . Ca să fiu mai precis în exprimare, după nici o săptămână, we were back in business :mrgreen: . Dar asta e o altă poveste, pt o altă zi 🙂 .

Gaşca teribilă: mersul cu roata

Să pătrundem vremurile de glorie ale „găştii teribile”. O mână de vreo douăj’ de copii, ce aveau pe dracu’ în ei. Marea majoritate stăteam la bloc, în Şandra. Dar, printre noi, mai erau şi câţiva „din sat”. Printre ăştia din sat, se numărau şi cei doi Baicani: Neluţu şi Luci. Tata lor, nea Nelu’, avea un atelier auto acasă.

Eram printre mezinii găştii, alături de Doru, Cătă (zis şi Raţă mic), Ovidiu şi Cristi. Să tot fi avut vreo 12 ani p’atunci. Ăştialalţi erau cu 3 până la 6 ani mai mari ca noi. Era mijlocul lunii august ’96, vacanţă şi „gaşca teribilă” era plictisită de moarte. Stăteam pe islaz, după o partidă de fotbal şi mai poşteam câte o ţigară, stând în cerc. Fiind în echipa câştigătoare, îmi făcea o plăcere teribilă să le scot ochii la luzări (bunule prieten D., eu am o scuză: eram copil mic şi prost. Tu?) 😈 . Încet, întunericul se lăsa peste micuţul nostru sat. Dintr-o dată, Neluţu sare ca ars în picioare şi zice:

– Haideţi la mine acasă, să luăm o roată din atelier.

– Şi ce dracu’ facem cu o roată? întreabă Şpilă

– Las’ că vedeţi voi, răspunde Neluţu, care avea deja planul conturat în ţastă.

Fiind oricum în drum spre casă, ne-am zis că n-ar strica să vedem ce planuri are Băicănelu’ ăl mare. Intră ăsta în casă, să îi ţină pe bătrâni de vorbă, iar Luci şterpeleşte două pachete de ţigări din magazinu’ lu’ mă-sa. Iese şi Neluţu din casă, se duce în atelier şi se întoarce cu o roată de dacie.

– Ce vrei să faci cu roata aia? întreabă Vasi (Raţă mare)

– Haideţi numa’ cu mine, dacă vreţi să râdeţi în noaptea asta.

Nu ne-am opus ideii şi am plecat încet către ieşirea din sat, înspre Lovrin. Mă aşteptam să ne oprim la ieşire, dar ne-am continuat drumul până aproape de pacaţ (la vreo 4 km de sat). Acolo, ne-a povestit Neluţu planul lui. Dintr-o dată, pe feţele tuturor, a apărut un rânjet diabolic, gen 😈 . Lăsăm roata pe marginea drumului şi ne „înarmăm” cu tulei, crengi şi chiar buruieni uscate, şi ne ascundem în şanţul de lângă drum.

Principiul de bază era simplu. Românul, fiind hapsân şi colecţionar de orice căcat găsit pe marginea drumului, era victima perfectă pt distracţia unor copii tâmpiţi. Pe vremurile alea, traficul nu era chiar aşa mare pe ruta Timişoara-Cenad. Dar, eram în plin sezon al lubeniţelor. Lubeniţarii din Pesac şi Gotlob, preferau să meargă noaptea spre Timişoara pt că nu prea era poliţie pe drumuri şi nu trebuiau să dea şpagă.

Vedem nişte faruri în depărtare. Era prima victimă a serii. Mă cuprinde un val de adrenalină plus ceva emoţii. „Da’ îs înarmat. Am ditamai tuleul. De ce să-mi fie MIE frică?”. Când s-a apropiat de roată, individul a încetinit. Când a zărit roata, a frânat brusc. Se dă jos din maşină (o dacie) îşi scoate o ţigară, deschide portbagajul şi se apropie de roată. Manu, care stătea ascuns după un pom, dă semnalul. Ca din pământ, în faţa individului apar douăj’de nebuni, cu tot felul de obiecte în mână, zbierând cât îi ţineau plămânii. Şi acuma îi văd moaca 😆 . O încremenit pt două secunde, o belit nişte ochi cât casa, i-a picat ţigara din gură, pachetul din mână după care o făcut stânga împrejur şi cu un sprint cu care ar fi făcut gelos orice campion mondial de la 100m, a intrat în maşină şi a dat să plece din loc. Până să găsească contactul şi viteaza întâi, noi deja loveam tabla maşinii cu crengile şi tuleii din dotare, urlând ca nişte descreieraţi 😆 . Săracu’ de el, până la Biled, nu cred că a mai oprit să închidă portbagajul 😆 . Captura noastră: jumătate de pachet de ţigări. Deloc rău 😆 .

A doua victimă, un lubeniţar. Până să plece ăla din loc, i-am golit jumătate de remorcuţă 😆 . Nu că am fi mâncat noi lubeniţa, dar trebuia să facem o captură. Asta era esenţa  „mersului cu roata”. Să fi văzut cum ne-am sincronizat. 4 luau din remorcuţă, iar restul dădeam din mână în mână captura, până ajungea în şant. Nici la CAP, în vremurile bune, nu găseai o asemenea „productivitate” 😆 .

A treia victimă, tot lubeniţar. Dar ăsta n-avea remorcuţă 👿 . Pe ăsta nu l-am prădat aşa tare. O trebuit să ne chinuim puţin să desfacem elasticul de la portbagaj. Şi în plus, ăsta o lăsat motorul pornit 😦 .

A patra victimă, era unu cu un TV (pt necunoscători, ăsta e). La ăsta i-am luat doar o oglindă 😆 . Fiind o maşină românească ceauşistă, uşile din spate erau bine „încuiate” cu sârmă.

Şi au mai fost multe alte victime, la toţi le-am făcut pagubă (un munte de lubeniţă era în şanţ 😆 ), asta până când una dintre ele, l-a anunţat pe şeful de post din Biled. Când am văzut Dacia aia albă cu nino-nino pe ea, am rupt-o toţi la fugă prin porumb, oprindu-ne pe undeva pe la calea ferată (cam la un km de şosea) 😆 . A doua zi însă, Neluţu şi Luci au dat notă explicativă pt roata lipsă 😆 . Nici în ziua de azi, nu se ştie câtă bătaie au mâncat pt roata aia :mrgreen: .

O, tempora… 😥

Later edit: Pacaţ e zona cu teren arabil de lângă curba gen dintre Şandra şi Lovrin.