Despre comentatori, cu silă

Nu exista pe lumea asta mare, comentatori mai scârboși ca cei de la protv, în frunte cu Mironică. Au căcații ăștia un stil din ăla grețos, în care indiferent de meciul și sportul transmis, fac ei o conexiune cu #muieSteaua sau #duieMinamo. E un „must have” în fișa postului. Înțeleg de unde vine rahatul ăsta, la o adică. Și-au dat seama unii, că-n țara asta mare a noastră, 85% dintre cei care se uită la meciuri la tv „țin” cu clonele comuniste și e bine să le lingă cumva orgoliul în cur, pentru a-i fideliza. Pe mine mă deranjează atât de mult reclama asta mascată încât le doresc să moară sugându-mi ciorapii în timp ce-i fute un cal în ochi! Ca și echipelor respective, de altfel.

Nu că ceilalți comentatori români ar fi crema în domeniul ăsta. Sunt destui care au preluat ideea asta „magnifică” de la proteviști și propagă căcatul până în străfundurile audio-vizualului. Ce nu-i interesează pe muiștii ăștia, dar deloc!, e efectul manevrei lor, mai ales în rândul copiilor care abia încep familiarizarea cu sportul. Cine dracu’ să mai susțină Delta Tulcea, Armătura Zalău, Olt Slatina, Ceahlăul Piatra Neamț, Unirea Slobozia, ș.a.m.d. când ți se pompează căcatul pe gât și ți se spune că-i ciocolată de lux?! Nici aparatul de propagandă comunist n-o fost în stare de așa ceva. Apoi, de ipocriți ce sunt, laudă pe un ton aproape lacrimogen suporterii echipelor din afara mainstreamului fotbalistic. Păi să nu le bagi pula-n ureche până le iese pe nas?!

O altă chestie ce mă scârbește la papagalii ăștia ce-și spun „comentatori”, e apologia fotbalului modern. Culmea e că n-au nici o treabă argumentele invocate cu fotbalul modern. Fotbalul modern înseamnă BANI. Cât mai mulți BANI! Salarii de zeci de milioane de euro, transferuri de sute de milioane de euro și prețuri la bilete cât salariul pe o lună întreagă de muncă. La fiecare fază mai de doamne ajută, spun instantaneu: „Ce viteză de joc/ce joc de pase/ce intervenție/ce șut!!! Asta înseamnă fotbalul modern!” O pulă! Asta înseamnă o echipă bine închegată, omogenă. Chestiile astea se antrenează, n-au nici o legătură cu sutele de milioane de euro pompate în mofturile unor persoane. Sincer acuma, pentru un salariu de 60.000 de € anual, mă aștept să nu existe șut pe lângă poartă în fotbal! Când aud că după o dublă dată de un atacant, încep cu „merită salariul de X milioane de euro ce-l are la club” îmi vine să vomit!

Aseară, decât să-mi chinui timpanele cu protv-ul, am preferat să mă uit a doua oară la Californication. De aia zic, dacă în România s-ar introduce CONTRA COST opțiunea de a urmări meciul fără comentariu ( există în Germania de exemplu), doar cu sunetul ambiental de pe stadion, aș face ceea ce urăsc cel mai mult pe lumea asta: aș aștepta la coadă să plătesc!

 

Anunțuri

Eşecuri, bucurii, dar mai ales eşecuri

E două jumate noaptea şi gândurile mele împrăştiate par a prinde un contur doar pt a se pulveriza din nou în mii de fragmente şi bucăţi rupte brutal din litere. N-am înţeles până acum de ce să vrei şi să încerci nu-i garanţia rezultatului. Îţi propui multe şi realizezi puţin. N-am înţeles niciodată pe deplin din ce cauză. Până acum. Pentru că orice lucru pe care-l faci, are un gram din starea ta de spirit, o fărâmă din ce simţi în clipa respectivă. Probabil din cauza asta, în ultimele 16-17 luni, am început să gafez în toate. Treptat, totul a început să-şi piardă gustul. Puţin câte puţin. Dar sigur.

Uitându-mă la nişte poze, am realizat că asta e ora la care, în mod normal, trebuia să fiu „pe baricade”. Să-mi împătur steagul, să arunc în ghiozdan ceva de ronţăit, să-mi sun prietenii ca să ne întâlnim în puncte fixe gen, „la prefectură-n faţă” sau „în centru la club”, să-mi pun fularul la gât şi să nu-mi uit speranţa acasă. În schimb, scriu nişte rânduri care nu ştiu când sau dacă vor prinde lumina zilei de mâine. Sau oricare alta. „Unde sunteţi, bă?!” e prima frază ce-mi străpunge acid mintea. După care îmi dau seama că nici eu „nu mai sunt”. De ce? Nici eu nu am un răspuns concret.

Continuă lectura

#sms = SocialMediaShit

Hai să o luăm cu începutul începuturilor. În urmă cu mai bine de 2 ani, mi se tot flutura prin faţa ochilor termenul de social media. N-am înţeles termenul, aşa că am făcut o prostie şi am rugat un personaj cu vechime mai mare dpdv onlainistic, să-mi explice şi mie ce-i aia social media. Răspunsul, pe cât de sec, pe atât de tâmpit:

– Blog, twitter, facebook.

Am lăsat-o aşa, pt că mi-am dat seama că n-are cine să-mi explice. Totuşi, intriga mă mai lovea ocazional peste neuroni. Aşa că, într-o seară oarecare, am wikipeduit termenul şi am dat peste următoarea definiţie: „The term Social Media refers to the use of web-based and mobile technologies to turn communication into an interactive dialogue”. Cât de cât lămuritoare.

În urmă cu câteva zile, într-o vizită pe blogul cu inepţii, mi-a sărit în ochi un banner mic în care apărea scris social media summit Timişoara 12 oct. Şi-am zis să văd despre ce-i vorba. Din ce-am citit în prima fază, suna oarecum tentant pt a-mi satisface o curiozitate mai veche. Dăm click pe înscriere şi: „Pentru a participa la eveniment, te invitam sa trimiti un email la adresa X cu datele tale de contact (nume, prenume, telefon, companie, functie) si cu un paragraf despre ce subiecte sunt interesante pentru tine la eveniment”. Well, fuck you too! Adică, mi-ar fi plăcut să mă prezint acolo ca un anonim, ca un posibil viitor blogger de mari succesuri şi să asimilez cunoştinţe. Nu! Nu se poate! Trebuie neapărat date de contact. „Şi de unde şi până când, companie şi funcţie?! Care-i faza?!”

Am renunţat la ideea participării şi m-am limitat la urmărit evenimentul pe twitter. După câteva twitturi lămuritoare, am dat enable la filtru şi block tot ce-i legat de #smstimisoara. De fapt, social media summit nu prezenta idei despre cum să-ţi transformi blogul într-un un dialog interactiv, ci cum să te faci mai plăcut pt pulime, atrăgându-ţi trafic şi cititori, care ulterior vor deveni cumpărători ai produselor pe care le vei vinde tu pt anumite companii, încântate de traficul blogului tău.

A început să-mi pară bine că nu m-am dus acolo, pt că pur şi simplu chestia asta nu e pe gustul meu. Ba din contră. Mă irită enorm! Eu, ca cititor al tău, sunt curios de ce-ţi mai coace ţie mintea. Nu dau doi bani că firma X, producătoare de şurubelniţe, a scos un ambalaj nou, ecologic, din păr de curcă afumată cu o ţuică de 32 de grade, de care tu eşti atât de entuziasmat(ă) încât nici nu ştii la ce foloseşte. Din clipa în care tu îmi prezinţi cu plăcere în glas, noul săpun autobronzant, în ochii mei începi să-ţi pierzi din valoare. Poate că nu te condamn pe moment, dar atitudinea ta începe să-mi producă o senzaţie acută de dezgust şi pe mine m-ai pierdut ca cititor.

Dacă ai o pasiune neaşteptată pt publicitate, vânzări şi altele de genu’, caută-ţi un job în domeniu. Nu înţeleg de ce trebuie să-ţi transformi cititorii în consumatori. Le arăţi că i-ai momit puţin şi acuma încerci să-ţi umpli portofelul pe spinarea lor fidelă. O altă chestie ce-mi ridică o sprânceană: cum poţi să pui un preţ pe o pasiune? Cum cuantifici chestia asta? Nu ai impresia că eşti doar o altă voce ( obositoare) a unei companii? Nu-ţi zgândăre orgoliul chestia asta? Sau eşti întratât de avar încât trebuie să faci bani şi din blogăreală? Şi-atunci de ce te opreşti aici?! Pune-ţi şi prietenul/prietena/soţul/soţia să-ţi plătească pt partida de sex! Că şi din pasiunea asta poţi scoate nişte bani.

Poate că mi-s eu un pic deraiat de la normele onlainului din zilele noastre, dar aşa văd eu lucrurile. Iar dacă ăsta e ţelul comunităţii mioritice 2.0, sunt mândru ca mă piş contra vântului. Şi chiar nu-mi pare rău dacă mai stropesc pe câţiva din când în când.

Gratuitatea la român

Azi am chef să dezbat un subiect care-mi provoacă silă. Fie că e vorba de-o promoţie la bormaşini, lanţuri de drujbă, ouă, lapte, ulei, cauciucuri de iarnă sau detergenţi, românii se calcă în picioare pt acel „extra” care vine… GRATIS!!! Deşi nu le trebuie produsul în mod expres ( nu-i o necesitate absolută), se duc claie grămadă la uşa magazinului şi îs în stare să se linşeze pt a pune mâna pe gratuitate.

Pentru ce dracu’ îţi umpli coşul de mezeluri la reducere, dacă expiră în 2 sau 3 zile? Chiar crezi că o să le mânci pe toate înainte de termenul limită? Iei 5 kile de salam cu 70 de lei mai ieftin, faci o intoxicaţie şi dai 145 de lei la doctor. Mare economie ai făcut, române!

Un alt tip de gratuitate care mă freacă la ridiche zilele astea, e ăla cu participatul la n-şpe mii de concursuri, fiecare având ca premiu câte o linguriţă de unică folosinţă, un şurub de la un birou, o jantă de bicicletă fără spiţe sau, în cel mai bun caz, un telefon din ăla „smart”. Hai că ultima categorie o mai înţeleg câta. Îţi trebuie ca să te dai pe net în timp ce o înmormântezi pe bunică-ta! Mesajul „A mai fost bătut un cui” va apărea concomitent atât pe facebook cât şi pe twitter, iar viaţa va fi de 10 ori mai frumoasă.

Şi dacă aceste ipostaze nu reuşesc să-mi pornească valu’ de vomă din stomac, rânjeala etalată pe feţele „compatrioţilor” în urma obţinerii unei gratuităţi ( de orice fel) cu siguranţă o va face! Aerul ăla care îl degajă, gen „Vezi bă, cine-s io?!” mi-e atât de antipatic…

Sărăcia este mereu adusă în discuţie, ca element cheie pt aceste derapaje greţoase. Adică omu’ n-are bani pt pâinea de mâine, dar el cumpără 7 cauciucuri de iarnă, ca să primească 2 gratis. Vouă vă sună a sărăcie sau a prostie?

Românul e atât de prost şi de scârbos, încât îşi vinde sufletul şi demnitatea ( dac-o mai are?!) pe… gratis!

Un banc mai vechi, spune ceva de genu:

Î: Care-i singura afacere evreaiscă ce-o dat greş?

R: Căsătoria. Au crezut vor putea să fută gratis.

Haios, dar totodată extrem de adevărat. Nimic, dar absolut nimic nu vine gratis pe lumea asta. Într-un fel sau altul, ajungi să plăteşti. Şi de cele mai multe ori, mult mai scump decât ar fi cazul. Motivul?! Atunci când o vezi pe doamna cu coasa, să-i poţi zice liniştit:

– În sfârşit ai venit şi tu!

Eternul TVR

Pe vremea împuşcatului, exista un singur post de televiziune. Ăla naţional. Locuitorii de pe lângă graniţele „măritei noastre patrii”, aveau câta noroc. Noi ne uitam la sârbi, sudiştii la bulgarii, esticii şi nordicii la ucrainieni, iar ăia din Crişana la unguri. În multele ore de „pauză” ale TVR-ului, se apăsa pe butoanele posturilor străine, deşi majoritatea nu le ştiam limba. Situaţie aproape similară cu un radio pt surzi. Dar te uitai ca bou’ la poarta nouă, din lipsă de alternativă.

După 21,5 ani de democraţie, situaţia rămâne neschimbată. Un singur post de televiziune. Tot TVR-ul. Ce-i drept, acuma-i împărţit în 5 canale diferite, dar tot un singur post rămâne. În plus, în zilele noastre, chiar ai ce să vezi pe oricare din canale. Emisiuni de cultură, filme, emisiuni politice obiective, ştiri normale şi de interes, fotbal de calitate, muzică populară, emisiuni de analiză economică, ş.a.m.d.

Restul chestiilor transmise pe frecvenţe tv sunt nişte căcaturi ce-mi provoacă o scârbă imensă. Nu se pot numi televiziuni: pro-urile cu măruţii şi inimă de ţigan, antenele cu avortoni precum dan negru şi pizda aia blondă de la a3 ce zbiară, prima cu trăzniţii pulii şi trădaţii regizaţi, realităţile cu moderatori scoşi din căcat, oteviştii elodiaţi, căcaturile sportive sau posturile de muzică ( Îmi cer scuze dacă am omis pe careva. Cert e că toţi se încadrează aici!).

Dacă ar fi să asemănăm televiziunile cu avioanele de pasageri, TVR-ul ar fi un Airbus de vreo 10 ani, iar restul sunt pungile în care vomiţi, dacă ţi se face rău de la zbor. Sau poate nici măcar atât. După 21,5 ani de democraţie, tot n-ai de unde să alegi.

PS: Nu-i post plătit ci o realitate sumbră.

Se poate mai rău?!

De când mă ştiu, nu m-a încercat niciodată un sentiment atât de puternic de silă, ca cel pe care-l am zilele astea. Mi-e silă de tot ce văd în jurul meu. De la o zi la alta, lumea devine tot mai tâmpită. Încep să regret că nu m-am născut cu vreo 30 de ani mai repede, chiar şi în România.

În România zilelor noastre, nimic nu are o coerenţă, un substrat logic. Am ajuns să confundăm democraţia cu dreptul de a face ce vrea muşchiu’ tău, fără a suporta consecinţele. Lipsa bunului simţ, a spiritului civic, e o normalitate. Scuipatul profesorului în clasă de către elev, când alţi 3 colegi te filmează, e noul moft. Adevărata valoare artistică a acestei naţii este reprezentată de Adrian Minune (sau cum pizda mă-sii îl mai cheamă zilele asta), idolul adolescentului român e Boby nuştiucum, iar adolescenta îşi doreşte să devină noua divă porno, acceptând să-l sugă chiar şi pe văru-su pt 5 minute „pe sticlă”.

Când intersecţia copilului tău cu biblioteca rezultă mulţimea vidă, înseamnă că ai o problemă. Când viaţa lui se rezumă la messenger şi hi5, ai o problemă. Ce drac de replică să mai ai ca părinte, când plodul tău, un absolvent al bacalaureatului, nu ştie ce înseamnă cuvântul „circumspect” sau „gurmand”? 😐

Pauză de vomat.

Importăm doar porcăriile altora. „Şou”-ri regizate, „X la pocnit pe Y. După publicitate, Y va fi prezent în studio pt a-l înjura ÎN DIRECT pe X. Ţineţi aproape!” sau „Nevasta lui Z a primit cadou de la <<T din dubluQ>>, o blană de iepure. De la ora 16, aflaţi de câte pumnale are nevoie Z pt a-l castra pe <<T din dubluQ>>, numai pe canalul nostru!”. Aţi fi tentaţi să daţi vina pe Diaconescu şi garsoniera lui. Din punctul meu de vedere, antenele şi media pro sunt de 100 de ori mai scârboşi. Realitatea e de-a dreptul jenantă pt un post ce se vrea a fi un urmaş al Academiei Caţavencu. Singurul post de ştiri adevărat din toată mass-media românească este N24. Am un oarecare respect vizavi de „carbogazoşi”. Nu-mi bagă pe gât cu forţa ţigănisme, manelişti, poponari, pe Băsescu sau pe Geoană.

Sunt curios de un amănunt: câţi dintre voi aveţi memorat pe televizor, postul TVR Cultural? Dintre voi ăştia 2, care l-a memorat în primele 40?