Bucurii în zodia becului

Am bătut azi Giarmata cu 6-1. În prima repriză, raportul ocaziilor a fost 8-0 pentru Poli. Scorul, 1-1. Fotbalul are un farmec aparte. Acest gen de situații le găsești atât de des încât, prin prisma rezultatului, toate trec nevăzute, zi de zi, pentru că rezultatul final e cel care contează.

Eram atât de convins că vom câștiga încât am băut în avans în cinstea victoriei ce a urmat. Și aici a venit reversul medaliei. Am țopăit de nebun la fiecare gol pe care l-am marcat, chiar dacă două au fost din penalty ( clare amândouă, și totuși, poate eu sunt subiectiv). Dar fiind la 350 de km de stadion, fără cineva care să simtă același lucru lângă mine, fizic, m-a cam băgat într-o ceață în care am ajuns să-mi reconsider sentimentele. Mă bucur prea mult?! Exagerez din cauza distanței?! Să mă bată cucu’ dacă știu!

Sentimentul ăsta de bucurie, e foarte ampulea. Oricât s-ar chinui soția – și chiar își dă silința – să-l împărtășească, mă simt de parcă am descoperit becul prin anul 200, înainte de Hristos. Îmi folosește mie și atât! Am un zâmbet tâmp pe față pe care nu mi-l pot șterge. Dacă aș fi un tip egoist, m-aș mulțumi cu atât! Dar orice bucurie, dacă nu o împărtășesc cu cei din jur, își cam pierde jumătate din valoare. Așa mi-s io, n-am ce-i face.

Înainte să-mi dau două palme prin care-mi revin la dilemele cotidiene, îmi spun în șoaptă: „Las’ că vineri avem meci în deplasare la Cugir. Acolo sigur o să fie altfel!” Normal că o să fie altfel. 5 puncte avans acum, cu o victorie ne desprindem la 8 și liga a doua se vede din ce în ce mai clar. E greu. Știu! Nu atât pentru mine, că eu o să beau și de-i bine și de nu, dar pentru jucători. Ei sunt cei care au (ne)fericitul statut de a-mi face mie weekendul mai bun. Dar chiar și de ieșim victorioși de sub Drăgana, eu oare la fel de prost o să mă simt în fericirea mea?!

PS: Golul lui Vucea

Anunțuri

Baia Mare away (III)

… o picat stema. Dă-i ’nainte cu tupeu şi vedem după. După un alt kilometru pedalat, apare şi B. Deşi nu-l cunoşteam, l-am recunoscut după mers. Aşa-i cu ultraşii. Îl recunoşti pe unu’ dintr-o mie.

– Te-am tot sunat să văd unde sînteţi…

– Telefonul meu îi la ăla care ne-o adus cu maşina până aici. Mi-o fi picat din buzunar când am coborât.

– Ai de pula mea… Da’ ştii unde s-o dus?

– Ştiu unde ne-o lăsat.

– Pai hai că-l găsim noi!

Continuă lectura

Baia Mare away (II)

… o experienţă din asta îţi schimbă complet viziunea. Am găsit şi răspunsul la o întrebare foarte vechea de-a mea, legată de băieţii de la Fans ( FC Naţional). Mă întrebam ce-i poate motiva pe oamenii ăia, fiind mereu aceiaşi 8-9 indivizi. Şi acasă, şi-n deplasare.

Trecem de Ronaţ triaj, iar pe uşă apare naşu’. Ca o mică paranteză, ăsta are celebra moacă a controlorului de Ilva. Ca o paranteză la paranteză, în Ilva Mică ( BN) îs 2 tipuri de oameni: controlori de tren şi plecaţi în Spania.

Continuă lectura

Baia Mare away (I)

Luni seara. Şedinţă MCMXXI. Toate bune şi frumoase, femomenul „strălucă”, lume bună pân’ la dumniezo şi înapoi, dar la sfârşit, vine întrebarea pe care toţi încercau să o evite: la Baia Mare cine merge? „Dude, e fuckin’ marţi meciul! Lasă-ne cu deplasările tale!” ar veni argumentul oricărei persoane cu capul cât de cât pe umerii unei societăţi de căcat. Gaboru sare primul „Eu!”. Fac 7,32 calcule în cap, iau în „consideraţiune” faptul că nu fac deplasări fără 50 de lei în buzunar, calculez bine portofelul care îmi spunea Continuă lectura

Petroşani away

Be kind, rewind! 5 ani. Sfârşit de primăvară al anului de graţie, 2007. Poli avea meci în deplasare la Petroşani ( obviously). Moment bun, gândesc eu, să ajung şi prin Hunedoara, la o pisi. Pasez ideea şi către ea. Feedback-ul a fost extraordinar: ” am vorbit cu un prieten ce are un apartament gol şi o zis că-mi dă cheia”. Mbooon. Mai aveam o mică problemă: cu ce plm să ajung din Petroşani în Hunedoara, după ce-i gata meciul?! Dintr-o discuţie în alta, aflu că Bunul prieten D. ( eram pe la începutul relaţiei de prietenie) merge cu taică-su la Hd imediat ce se termină meciul. Purrrrrfect!

Sâmbătă, ora 12, în parcarea la Billa din Soarelui se aduna încet gaşca. Eu eram deja în formă, sărbătorind deplasarea toată noaptea de vineri spre sâmbătă. Înainte de plecare, am intrat cu Miiiţăăăăăăăă şi C în Billa, să luăm ceva d-ale gurii pt drum. Vodcă, gin, bere, din astea. Urcăm în microbuz şi-i dăm pe băute. Nu mă întrebaţi prea multe de drum, că eu eram praf şi pulbere. Ţin minte că ne-am oprit la Oţelu Roşu să mai luăm băutură după care am mai făcut o oprire scurtă la Bucova ( dacă nu mă-nşel), să golim rezervoarele şi să mai aşteptăm o maşină în care erau alţi prieteni. căldura de afară nu prea ne ajuta, motiv pt care, în clipa când am coborât la Sarmizegetusa ( vreo 15 km de la oprirea anterioară), C … sau eu ( cine plm mai ţine minte exact?!) o ( am) umplut coşul de gunoi de la intrare c-o vomă ce-ţi lasă gura apă. O serie scurtă de poze, pt posteritate şi eternitate, am făcut iar plinu’ de alcool la ghereta de lângă ruinele cetăţii şi-am zbunghit-o, direcţia Petroşani „fără oprire!”. Numa’ una mică la ieşire din Baru, cât să ne pişăm şi noi durerea din suflet şi să-l enervăm la culme pe R :mrgreen: .

Într-un târziu, sau prea devreme dacă e să mă întrebaţi pe mine, undeva în dreapta apare stadionul din Petroşani. C ( de data asta sigur el) o vrut să coboare din mers că nu mai avea chef să ocolească juma’ de oraş în maşină. L-o calmat însă destul de repede R 😆 . Ne dăm jos din maşină, ne întâlnim şi cu Bunul prieten D. şi nu ştiu ce pula calului s-0 întâmplat, că dintr-o dată m-am trezit singur pe stadion. Da’ singur în sensu’ că eram doar eu şi jandarmii pe tot stadionul. Nici măcar echipele nu erau ieşite la încălzire. Poli nici nu cred că era ajunsă la stadion 😆 . Am mers repede către poartă să ies naibii de acolo şi să mă duc şi io la băute. „Ieşi când îi gata meciu!” zice un semi-gradat. După ce-am stat un ceas în soarele ala ameţitor, o început să apară încet, încet şi oamenii pe Momârlan Arena!!! Printre ei şi Ale, care n-o ratat momentul:

În ora aia, m-am îmbătat crunt şi mi-am şi revenit, prin urmare, aveam chef de meci, de cântat. Din tot meciul am rămas cu două chestii: rezultatul (1-0 pt Poli) şi acustica aia incredibilă dintre văi, când am dat un U-A-Viola! În rest, negura nopţii. Îmi mai amintesc doar o frântură de tablou, în care V. stătea de vorbă cu unu’ de la black and white miners şi îmi amintesc că pe drumul spre Haţeg, soarele apunea şi mă futea la ridiche.

Când am ajuns aproape de Hunedoara, o sun pe mâţă:

– Vino şi ia-mă din faţa gării!

– Am o veste proastă…

– Las că mi-o zici când ne vedem.

Bănuiam eu cam ce şi cum dar preferam să nu ştiu sigur pe moment. Ajuns în faţa gării, îmi iau rămas bun de la V, bunul prieten D, ta-su şi Ale şi mă duc să ţuc mândra ce mă aştepta. Nu sunt genu’ de persoană care să se plângă fără un motiv al naibii de serios, da’ când m-o pupat, un lucru o fost clar: asta n-are dreptu’ la blowjob! Nu de alta, da’ avea limba ca şmirghelul.

– Ăsta ce trebuia să-mi dea cheia n-o mai venit şi şi-a închis telefonul…

– Poola mea… Hai să mergem să bem un citro şi mai vedem noi ce şi cum.

O plimbare scurtă, o oprire la o bodegă urbană de pe lângă teatru, băut o bere ea şi eu două, timp în care am discutat vrute şi nevrute. Eu pilindu-mă la loc, aveam o singură nevrută în cap: „hai la baie!” :mrgreen: . Din păcate, nu prea îi surâdea ideea, însă îi ardea de pupat. Mie nu-mi era dor să-mi ardă limba, prin urmare am început un joc de-a „un scaun între noi” 😆 . După lupte seculare, am reuşit s-o conving pe fată să renunţe la pudismul excesiv. Din păcate, era exact ora închiderii la birtul respectiv.

– Alt birt deschis prin apropiere mai îi?

– La ora asta se închid cam toate…

Sâmbătă, ora 11 seara şi totul intra în standby… WTF?! Până şi-n Biled găseşti birturi deschise pe la 1-2 noaptea… Pân’ la urmă, găsim o soluţie de compromis: în parc pe bancă 😆 . N-am mai stat mult pe gânduri ca nu cumva să se răzgândească 😆 . Scurtat rapid cu privirea parcul, găsit una bucată bancă într-o zonă slab iluminată şi fugi cu fata de mână acolo. Flutura asta în urma mea ca steagul 😆 . Chin maxim în următoarea oră, cauzat într-o proporţie covârşitoare de limba fetii, dar a meritat sacrificiul.

Cu o parte din stres eliberat, o nouă problemă mă pândea la ieşirea din parc: unde naiba mai dorm?! Instant, îmi amintesc că-l ştiu pe unu’ de la Corvinu’. Îl sun rapid pe bunul prieten D. şi-i cer nr. de telefon al copilului cu pricina.

– Ce faci mă? Mircea la telefon.

– Uite, acuma am ajuns acasă de la un prieten şi m-am pus în pat.

– Ridică-te şi hai sa bem, că-s prin Hd!

– Da?! Na hai că vin… Da unde mergem?

– Păi zi tu un birt deschis la ora asta.

– Cred că mai îi deschis la nu-mai-ţin-minte. Îi bar de rockeri…

– Perfect. Ne vedem acolo în juma’ de oră. Şi bă… vezi că dorm la tine!

Şi-am şi închis telefonul, ca nu cumva să aibe dreptu’ la replică 😆 . Mă întorc către mândră şi-i zic:

– La birtu’ de rockeri, s’il vous plait!

– Eu am uitat că ăla-i deschis.

Ajungem acolo, luăm câte o bere de căciulă şi când o ajuns copchilu’, am trimis fata acasă. La ăsta numa’ de băute nu-i ardea. Dar mi-o plăcut că nu o tras de mine din 2 în 2 minute să plecăm. În schimb, pe la 3 jumate m-o scos barmanu’ afară 😆 . Fiind rupt de oboseală şi hameizat până-n vârful adidaşilor, cum am ajuns la copchil acasă, cum am adormit. A doua zi, pe la 11 şi ceva mă sună Bunul prieten D să vadă ce fac.

– Eu cu Ale vrem să mergem undeva sus pe-un deal. Veniţi şi voi cu noi?

– Stai s-o sun pe asta să văd şi te sun imediat.

Tic-tic-tic, ţââââââââââârrrr:

– Bă, ai chef să merem undeva sus pe-un deal la iarbă verde?

– Eu ştiu…

– Bine. Mergem! Ne vedem la teatru.

Îl sun pe D, după care îl pun pe copchil să mă ducă la teatru. Io habar n-aveam unde, pilula albastră, îs. Un soare enervant ce era afară… deloc prietenos cu mahmureala mea. Mă chinuiam să merg şi-n acelaşi timp să mă ascund şi pe la umbră. După o eternitate şi un sfert, ajungem la destinaţie. M-am aruncat de urgenţă pe bancheta din spate de la Clio şi m-am simţit de parcă m-am teleportat în altă galaxie, departe de soarele de afară. Fiind plin de curbe drumul, am preferat să mă întind la gagică în braţe. Nu de alta dar simţeam cum clocoteşte berea în cazan. Deodată, maşina se opreşte şi aud cuvintele magice: „am ajuns”. Luată o pătură şi tolănit pe ea la umbra unui copac rătăcit.

 

O încercat mândra să se apropie de mine, dar mie numa’ un şmirghel pe limbă îmi mai lipsea… Totuşi, trebuie să recunosc că în ciuda circumstanţelor, m-am simţit bine acolo. Eram departe de gânduri, griji, nervi, agitaţie, civilizaţie, etc. Singurul lucru ce nu mi-o plăcut o fost că la un moment dat, o trebuit să plecăm ca să prindem trenul în gară la Deva.

Cine bă, ăştia?!

Am plecat dimineaţa de la Sandra înspre gară, însoţit de ea (evident), de M. şi C. Fiindcă ţugu era pătrunzător, iar distanţa ce trebuia parcursă era cam mare, am luat un taxi. Şi pentru că frigul m-a prins câta, la destinaţie mi-am luat un ceai. Cică de zmeură. Am dat 4,5 lei pe o zeamă self-prepare, ce avea gust de scoarţă de mesteacăn. 🙄  După ce ne-am făcut lista cu cine pleacă şi am dat banii, ne-am pus şi am făcut o chetă. Pt bere. Ne-au rezultat 7 flacoane la 2 litri. Vorba lu’ V. Să ne stingă setea pân’ la Oradea.

N-o să insist cu drumul pt că e cam acelaşi ca-n orice deplasare. Multă voie bună, bere, sanvişuri, filozofie de birt şi cântece. Sărim până la punctul coborârii finale la Cluj.

Acolo ne-a aşteptat o vreme frumoasă şi nişte jandarmi, ce pt prima dată, încercau să nu pară chiar aşa bătuţi în cap. „Mergem unde vreţi dumneavoastră” a fost mesajul cu care ne-au întâmpinat. Şi ne-am dus la… maimuţa plângăcioasă. Am ajuns la marele fix pt că începea un meci ce ne putea da mari speranţe: Oţelu-Rapid. Pt că Bunul prieten D avea probleme cu faza lungă, ne-am tras la o masă lângă TV. Ni s-au alăturat şi trei copii, doi de 16 ani cu creastă cu tot şi un al treilea mai anonim ca primii doi.

Chelneriţa, o blondă naturală, era complet zăpăcită de cap. Era singură pe-o sală cu 50 de perosane şi toţi cereau bere. Acum! Eu, fiind un domn, i-am plătit 3 beri în avans şi i-am spus că pe alealalte două le cer când s-o mai linişti atmosfera. Dezamăgit de jocul prestat de Rapid, mi-am întors atenţia către crestaţii ăia doi de 16 ani. La un moment dat, văd că pe uşa birtului intră un moşulică la 50 de ani, cu chelie, geaca în mână, cu o helancă pe gât neagră, un lanţ de haur purtat peste helancă (să vede lumea că el e şmecher), şi cu o piţi la 35 de ani, ultra buzată, extra machiată şi cam grasă. Nu m-am putut abţine şi-am strigat arătând cu degetul:

– Uite bă, ce urâtă-i asta!

Până şi femeile ( erau 7 doamne cam la 40 de ani fiecare) de la masa de sub televizor au râs în hohote. Mi-am mai aruncat un ochi spre televizor şi chiar atunci o dat Oţelu gol. Na, s-o fuţi pe mă-ta! Speram să egaleze Rapidul, dar la jocul prestat… nici speranţa aia nu era aşa mare. Unul din juniorii crestaţi dormea pe el. Moment numai bun să-l învăţ că în deplasare nu se doarme! I-am legat şireturile. Ambele capete 😆 . Fiindcă se apropia ora de plecare, la întrebarea pusă de D, m-am dus să aflu cum o cheamă pe chelneriţa blondă. Cum ea n-a vrut să-mi spună, am mers la o colegă de-a ei:

– Auzi, cum o cheamă pe Ţuţi (aşa i-am spus eu de când am intrat)?

– 😆  Pe Ţuţi?! O cheamă Adriana.

Ş-am început noi, zăpăciţii:

O venit toată ruşinată pe acolo şi-mi zice că nu o cheamă Adriana. Logic, n-am crezut-o. Iar după alte 10 minute, o venit şi m-o întrebat:

– Cine ţi-o zis cum mă cheamă?

După cele 3 beri şi victoria Oţelului, în capul meu se înfiripa o idee. Nu pot s-o pun aici, pt că se va afla cu ocazia asta şi eu nu am de gând să renunţ la planul ăsta. Din păcate, o singură persoană mai avea chef de aşa ceva. Şi trebuia să fim cam 20 pt asta. Dacă reuşeam să mai conving încă doi, atunci mai veneau alţi doi, şi alţi doi, şi alţi 4, şi tot aşa…

Descumpănit, mă duc afară să mai iau o gură de aer. M-am dus peste drum de maimuţă, la un magazin, să-mi iau un orbit ca să mă spăl pe dinţi după mâncare ( am băgat 5 mici la ghiozdan).  Când am ieşit din magazin, prin faţa mea trece una cu fular de la chefere. Am ignorat-o, deşi n-ar fi trebuit. Uitându-mă în continuare după ea, observ două personaje dubioase care se uitau cam prea mult la noi. Mă apropii şi-i privesc ostentativ. Or început să se scarpine în cur, să fluiere a pagubă şi să vorbească între ei, trăgând cu ochiul înspre maimuţă şi implicit, spre mine. Mă întorc la birt şi mă duc direct la D:

– Bă, îs doi dubioşi la colţ. Hai să vedem ce-i cu ei.

În mai puţin de 2 minute eram faţă în faţă cu ei.

– Băieţii, care-i soarta voastră? Aveţi ceva de împărţit cu noi?

– Aaaa… nuuuu, noi suntem de la jandramerie, îmi răspunde unu’ din ei.

– Sigur nu aveţi alte planuri? Că parcă staţi pe filaj aici.

– Nu… Noi asigurăm zona…

M-am luat cu D şi am plecat înapoi la maimuţă. N-am mai făcut mulţi pureci pe acolo şi am plecat încet spre stadionul şobolanilor. Pe traseul nostru, la un moment dat, apare o brunetă cu ochi albaştri… mamă-mamă. Am zburat direct la ea şi m-am pus în genunchi:

– Madmoiselle, je t’aime! Marier avec moi!

O luat-o săraca fată la fugă 😆 . Nu ştiam că’s chiar aşa urât 😆 . Mă întorc în grup şi lângă mine vine un jandarm. Mă duc mai în faţă, şi el lângă mine. O las mai moale şi rămân mai în urmă, şi el lângă mine:

– Auzi, te-ai îndrăgostit de mine? îl întreb.

O început să râdă. Am rămas uimit 😐 . Am văzut un jandarm cu simţul umorului. Primul de când lumea şi pământul. Văzând că nu-i neam prost din pulă strâmbă, mi-am permis să-l întreb:

– Auzi, dacă printr-un miracol, vin ceferiştii pe noi, te faci şi tu că plouă două minute?

– Cine bă, ăştia?! 😆 Fugi bă de aici 😆 .

– Am zis, printr-un miracol…

– 😆  Eşti tare şugubăţ 😆 .

Ajungem la stadion şi acolo era un filtru. Trec de ăla, dup’aia mai de unu, îmi iau bilet, trec şi de firma de pază, după care mai un filtru de jandrami, care pescuia interzişii. Cu numele şi poza pe foaie.

– Nu’s printre ăia, îi zic.

– Da… răspunde ţestosu’ după ce-o răsfoit paginile.

Am intrat pe stadion şi până jos, era să-mi rup gâtu de 5 ori. Dacă ştiam ce m-aşteaptă, îmi luam patinele de acasă. Nici la patinoar nu găseşti gheaţă aşa alunecoasă ca aia din peluza oaspete gruiană.

Începe meciul după o jumătate de oră şi urangutanii scot un mesaj de povestit nepoţilor. Evident, unul din categoria: prostia din noi pute! Crezând că ne vor stârni gelozia (probabil), ne-or afişat: „Singura echipă din Banat: uta arad”. Ne-au stârnit ceva, dar alea au fost hohotele de râs. După 5 minute de joc, Helder obţine un penalty. Personal, nu-mi plac simulările lui. O fost agăţat puţin dar plonjarea lui teatrală nu-şi avea rostul. Zicu înscrie de la punctul cu var. Nici nu trec bine 3 minute, că la o respingere în corner, Avram mai vede un penalty. E singurul care l-a văzut, dar tot el e ăla care decide. Cadu trage pe centru şi şobolanii prind glas. Pt câteva minute, că dup’aia iar cântau în doru’ lelii. Or mai cântat ceva cu pasiune. Când ne-or dat nouă la muie pe 2 voci. Şi se mai şi aplaudau pt asta. Aşa ţărani n-am văzut nici la arad. Sau poate doar acolo. Acuma poate înţelegeţi de ce regret că am ignorat-o pe pizdulica respectivă. De azi înainte, orice gruian, fie el sugar sau octogenar, primeşte cel puţin o flegmă între ochi din partea mea.

Ratări la ambele porţi, parade frumoase ale portarilor şi gata meciul. Ba nu, am uitat că ăştia s-or ales cu o eliminare şi noi am mai dat un gol. De fapt, n-am uitat, doar că mi s-a părut atât de logică victoria încât nu prea-mi trebuie cuvinte să descriu meciul. Bucuria creată de victorie însă… de nedescris! Probabil de aia am şi fost aşa bine dispus toată ziua. Eram atât de convins că vom câştiga, încât m-am bucurat încă de când am plecat de la Sandra de acasă.

Cu un sfert de glas, am plecat la gară. Băgat ceva la maţ, băut nişte Borsec, iar când a ajuns trenul, am urcat în el. Cu toată opoziţia muncitorilor de la staţia cfr Cluj-Napoca. Ei se bazau că cei de la poliţia TF ne vor opri. Pe ăia îi durea cam la un metru în faţa… nasului. Ei vroiau să ne vadă plecaţi, ca să poa’ să doarmă liniştiţi în noaptea aia 😆 . Şi jandarmii la fel 😆 . Au urmat 7 ore extrem de scurte şi pline de somn.

La 6 fix, eram în gara de nord. Luat una bucată 14, mers în Papi la o cafă şi un cola, iar la 7 când s-o făcut lumină, m-am dus în Torontal la ocazie. M-o luat un nene după nici 15 minute şi care nici n-o vrut să-mi ia banii la coborâre. Să trăieşti, nene, 1000 de ani fără RK! La 8 fix, intram în casă, rupt de oboseală şi extrem de fericit. Aşa deplasări să tot faci!

PS: Care mă găseşte-n poză :mrgreen: ?

 

Deplasare Biţicli Style

Pe vremea când unchiu-miu Fănel era în clasele primare, Şandra era populată în mare parte de şvabi. Şi cum bicileta a fost inventată cu mult după ce ei or fost aduşi aici de austrieci, au şvăbuit românescul bicicletă rezultând biţicli.

Ei bine, azi fiind ziua lu’ mama, drept cadou i-am lăsat maşina să-şi facă de cap. Şi cum Poli juca la Jimbolia, m-am hotărât să merg încolo cu biţicli. Distanţa nu-i una fantastică. 25 de km. Pentru că n-am mai făcut mişcare de două milenii şi un pic, ideea nu suna chiar aşa rău. M-am dus în aplecătoare, să-mi inspectez calul fermecat. Spre surprinderea mea, am aflat că nu-l mai deţin de aproape 2 ani. Nu se ştie posesorul ei în clipa de faţă, dar cert e că ăla nu-s eu. Soluţia de avarie: regina roşie. Un pârci de bicicletă, toată descentrată şi fără nişte spiţe. Atât pe faţă cât şi pe spate. Un şit dintr-un cauciuc betonat şi imposibil de ridicat mai sus (coborât la minim), viteze care se schimbă după bunul lor plac şi cu roţi care frecau în permanenţă cadrul. Cu alte cuvinte, o bijuterie de bicicletă.

I-am umflat roţile şi cu un curaj specific dobitocului din mine, am purces la drum la mitag (ceasurile doişpe-zero-zero). Spre surprinderea mea, în primii 4 kilometri, chiar s-a comportat semi-decent. Cu radio românia actualităţi fredonându-mi vorbe suave în urechi despre fondatorul muzeului de ştiinţă din bucale Dumitru Leonida, i-am reţinut şi numele 8) , mă văd aproape de Iecea Mică. Începeam să gâfâi serios. La ieşire din Heccea ţgni (denumirea în viu grai de cioară), trag pe dreapta să alimentez plămânu cu o ţigară. Nu de alta, dar chiar nu mai aveam suflu fără ea. „Va fi mai greu decât credeam” îmi spun. „Nu-i bai, că am pe dracu’n mine ş-ăsta-i prost şi nu mă lasă să renunţ aşa uşor” continui.

Sar hotărât pe iapă magică şi „dă-i nene pedală, că te prinde Sfântu Aştepată dacă tragi aşa mâţa în pulă!”. După un km, iar am început să tremur din toate balamalele. Dar am strâns din dinţi şi mi-am văzut de „target”. La intrare în Cărpiniş, tot la rra, un imbecil de pune să-mi explice cum se face nu-ş ce mâncarea păcii, care se punea între două tortilla. „Futu-ţi crucea mă-tii de bou! Taci bă!!! că am cascada Niagara’n gură 😥 „. Deşteptoidul din mine o zis că el nu serveşte nimic înainte de plecare. „Îmi iau ceva de ciugulit pe drum”. Tot transpirat, în centrul Cărpinişului opresc la un magazin. Îmi iau un cola la jumate şi ‘napoi la drum că ies din grafic.

„Jimbolia 15” arăta indicatorul. Mă uit la ceas: 1 fără 15. „Oricum, drumul de aici încolo e oglindă şi pot înainta cu o viteză mai mare”. Şi bagă văru’ meserie. La 1 fix, mă caţăr pe borna kilometrică pe care stătea scris: „Jimbolia 12 km”. Îmi aprind o ţigară şi-mi întoc privirea spre Cărpiniş. În zare se vedea Neoplanul lui Poli. Trag două fumuri adânci şi mă uit la autocarul care o ajuns în dreptul meu. Goga, de pe scaunul din dreapta şoferului (ori îi oltean la bază, ori i se face rău dacă nu vede drumul), se uita blocat la mine. Probabil se gândea: „Ui’ şi la dobitocu’ ăsta. Vine la meci cu bicicleta 😕 „. Ştia că merg la meci că doar aveam fularul la gât, ce pula calului?! Termin ţigara şi-mi zic: „Ia să mă şi piş, să nu mai fac o oprire în plus” M-am dat jos de pe bornă şi am vrut să păşesc. Direct în nas m-am dus. „Ooooopa. Mersul pe jos nu implică aceeaşi mişcare circulară ca pedalatul” Era bine de ştiut din timp…

Iau telefonul, îl sun pe Bunul prieten D. şi mă urnesc din loc cu a mea regină roşie. După ce l-am tachinat câta (el fiind la scârbici, mai greu cu venitul la meci), m-am concentrat pe drum. Un pulică la volanul unui dop pe roţi, deşi avea toată lăţimea drumului la dispoziţie, s-o gândit că ar fi haios să treacă la nici 15 ţanti de mine şi biţicliul meu. De-mi futea una, acuma probabil mă certam cu Dumniezo că de ce n-o fost mai concludent cu dovezile privind existenţa lui. „…  (numărul de la maşină) te ard io! 👿 ” La 5 km de Jimbolia, trag în lăstăriş ca să mă… afum. Ţigara asta am băgat-o pe FF, că eram în criză de timp. Era trecut binişor de şi jumate. Mai două pedale, mai un „morţii mă-tii bă!” adresat unui impresar COCalar ce-o trecut cu aproape 200 pe lângă mine şi mă văd ajuns în Djombolya. Deşi ştiam că stadionul e pe drumul Grabaţului, am vrut să-mi demonstrez încă odată că mi-s idiot cu acte-n regulă şi am virat la dreata, prin noroaie, cu o stradă înainte. Ca să fiu sigur c-am greşit, mai întreb o tuciurie ce-şi alerga puradelu’ cu joarda pe stradă:

– Baules perando! Tărenu dă futbal îi pă haici?

– To’ ‘nainte varişoru! To’ ‘nainte…

Exact la stânga trebuia să fac ş-apoi prima la dreapta. Da-i „to’ ‘nainte!” 🙄 . Şi mă iau după „varişoara” cocardo. Am intrat în nişte noroaie, de mi se mai vedeau doar urechile. Cu chiu cu vai, ajung şi io la stadion, exact la ora două, ora de începere. Las regina undeva lipită de un gard şi n-apuc să strâng mâna cunoscuţilor, că-ncepe meciul. Noi în foarte probabila formulă standard a returului:

Pantilimon – Luchin, Ciso, Ghionea, Nikola – Rocha, Tameş, Alexa, Zicu – Magera, Axente.

În primul mitan, ţăranii mici nu prea au mişcat în front aşa că o să scriu doar despre ai noştrii. Cu un Zicu pus pe şotii, banda stângă a adus cele mai frumoase faze. Câteva pase marca Zicu şi localnicii împreună cu ăi veniţi din Timişoara aveau ochii de sticlă. Pe dreapta, Rocha era ca musca-n lapte. Se zbătea fără folos. După câteva ratări mari ale lui Axente, Magera forţează portarul să-l faulteze şi obţine un penalty. Zicu transformă sec în dreapta portarului, deşi acesta ghicise colţul. Cei din tribune erau în extaz şi cu toţii ne aşteptam la un festival de goluri. Spre deosebire de ungurii verzi de sâmbătă, gălbenarii de la sat încep să arate ambiţie, dar una sterilă. Singurele faze demne de notat până la pauză, a fost un şut pe lângă tras de Axente şi un gol marcat de acelaşi individ dintr-un offside dublu, făcând pereche cu Zicu la afară din joc.

A doua repriză începe cu 4 schimbări în efectivul nostru. Au intrat Rickets(Axente), Nikolici(Magera), Goga(Tameş) şi Scutaru(Ciso). jucătorii au băgat o mică rocadă, Zicu trecând în centru lângă Alexa, în banda stângă a venit Rocha, iar Goga s-a dus pe dreapta. Cu un public ancorat în „Ia să-l vedem pe Rickets ce ştie”, repriza începe cu o uriaşă ocazie pt arădeni. Un tinerel pleacă de la jumătatea terenului uşor şi dintr-o dată explodează (un fel de Rickets la pătrat) şi ajunge singur cu Pantilimon, care salvează o egalare ruşinoasă. „Accident” îmi spun. Ei bine, accidentul ăsta o tinut până prin minutul 75. Am avut şi noi o ocazie până în acel minut la un şut bine plasat al lui Nikolici, dar portarul a respins în corner. Când mânjii din arad au picat fizic, am început noi cu presiunea. Sistemul s-a schimbat într-un 3-4-3 prin minutul 85, cu Scutaru în dreapta şi Matei urcând la mijloc. Goga s-a alăturat atacului. Din păcate presiunea a fost una sterilă, iar meciul s-a terminat cu un ruşinos 1-0. Au mai fost ceva schimbări de ambele părţi, dar una singură m-a bulversat ca un croşeu de dreapta: Matei fundaş dreapta! Apăi n-am terminat eu o şcoală de antrenorat cu renume, dar pe omul ăsta l-am readus pt atac, iar la Botoşani o arătat că se simte bine ca al doilea vârf! Cum căcat fundaş dreapta?! În fine, repriza a doua mi-a dat speranţa polistului dintotdeauna: „la anu’… ” Anul ăsta suntem cam departe de titlu.

Dar hai să-i luăm individual, cu plusurile şi minusurile de rigoare:

Panti – Foarte bun astăzi.

Luchin – în bandă nu-i aşa sigur pe el ca’n centru.

Ghionea & Ciso – Se înţeleg bine şi cred cu tărie că ei vor fi cuplul de bază.

Nikola – Doar atât: Pepsi, du-te tată unde vrei! N-o să-ţi simţim lipsa.

Rocha – static, mereu cu o viteză în minus pt că trebuie să joace cu stângul mingea. Nu-i locul lui pe banda dreaptă.

Alexa – drăcos aşa cum il ştim.

Tameş – o singură pasă bună într-o repriză. Nu’s genu’ care să dea cu toporul în el, dar nu prea e în ritm cu echipa.

Zicu – fantastic pe stânga, inexistent în centru. Nu ştie să rupă atacul adversarilor printr-un fault simplu de joc, iar pasele de coordonator sunt toate cam lungi. A avut o pasă superbă când a lobat apărarea adversă, lăsându-l pe Nikolici singur cu portarul advers. Dar atât.

Magera – ce să mai zic? Aleargă, dă pase bune pt al doilea atacant, protejează bine, etc. Dacă ar avea un pic de viteză, ar fi excelent. Dar atunci n-ar mai juca la Poli, ci într-un campionat mai cu pretenţii.

Axente – are plasament şi-atât. Foarte uşor deposedat, foarte uşor de închis, driblinguri largi cât nădragii repărilor şi alea previzibile, complică inutil multe faze.

Rickets – azi şters. La un singur corner a venit la prima bară şi a încercat un călcâi, dar l-a citit portarul.

Nikolici – are nevoie de mai multe minute, pt că potenţialul nu-i lipseşte. Simt că mai poate creşte destul destul de mult. Sper doar să nu aibă soarta lui Rusic.

Goga – încearcă, se zbate şi când vede că nu-i iese, faultează. Poate îşi revine dacă schimbă aerul.

Scutaru – bunicel, dar nu se pune problema să prindă postul de titular. Nici în bandă, nici în centru.

Helder – bun azi pe faza defensivă, dar să nu uităm că adversarul a fost unul modest.

Burcă – s-a descurcat ok azi, dar menţiune de mai sus rămâne valabilă.

Popovici – nu prea a primit mingi utile. Servantul lui (Zicu) era debusolat.

Am uitat pe cineva?

La plecare, sperând tot meciul că se găseşte unu’ să-mi fure biţicli şi să merg cu ocazie înapoi, mi-am luat regina de la poartă şi am dat să plec. Din fundal aud o voce cunoscută:

– Poate venim şi noi pe aici la discotecă…

Era V., mort de beat, încercând să vrăjească nişte copile de clasa a 7-a. N-o zis rău cine-o zis: „N-ai loc în oraşul ăsta să mai iei o boală venerică, de V.!” Degeaba i-am şoptit la ureche: „Bă, astea au 12-13 ani! Eşti prost?!”

Aşa că m-am urcat pe cal şi dus am fost. Ca şi la sosire, am zărit dopul pe roţi, dar şi de data asta era chiar lângă maşina poliţiei rutiere, sub atenta observatie a gaborilor. „Tot te prind eu!” După prima sută de metri pedalată, simţeam că picioarele mele nu mai pot continua drumul de întoarcere. Am strâns din dinţi şi după 5 km, am tras pe dreapta să fumez, să mă hodin câta şi să golesc rezervorul la umbra unui plop tăiat.

Şi pt că mă dureau picioarele îngrozitor, mi-am zis să merg puţin pe jos, să le relaxez ( le aveam încordate încă de la primii 2 km ai excursiei). Să nu fiu bădăran şi să ocup juma’ de bandă, mergeam pe asfalt şi ţoagla o târâiam pe lângă mine prin iarba de pe marginea drumului. Când am văzut că nu scap de încordarea muşchilor, am dat să călăresc biţa. Când să o iau din loc, pană pe spate. Na’ drace! Acuma să te văd. Dă-i pe telefoane după ăi de acasă, ca să vină după tine. Şi cum n-avea cine, am luat-o la pas. Lipa-lipa, lipa-lipa… Îmi vine ideea salvatoare: să-l sun pe Costel! Scot repede telefonul din buzunar şi sun. N-am apucat să-l salut că: blip-blip-blip şi moare telefonul! Fuck yeah!!!

Din 10 în 10 metri, un gând îmi făcea cu ochiul. Era Miki ( michiduţă al meu): „Bagă-ţi pula în ea ţoaglă! Arunc-o în şanţ şi dă din creangă să te ia careva la ocazie! Ce dracu o cari după tine? Nu vezi cum arată? Cui dracu’ i-o mai tribă?” De data asta n-am cedat şi la 5 jumate intram în Cărpiniş. Aveam nişte bătăi de linguri… aş fi mâncat cauciul de la bicicletă, dacă aveam cu ce să-l fărâmiţez. Acompaniat de grohăiturile stomacului, fac stânga în centru şi văd o căruţă oprită.

– Tinere, ai cumva o pompă la tine?

– Da… Da’ n-am din ăla de bicicletă…

– Nu contează! O descurc eu cumva, fut-o mă-sa!

Eram atât de disperat încât acceptam să umflu o roată şi pt a pedala doar 100 de metri. Când am văzut că ţine umflatul, am uitat să mai intru în magazin pt mâncare şi am pedalat în sfânta prostie. „Las’ că iau de la buticurile de la piaţă. Nu mă mai întorc acuma…” Nu eram dispus să fac nici 10 ţanti înapoi şi ţinând cont de lupta ce-am dus-o cu soarta, aveam toate motivele să n-o fac! Ia imaginaţi-vă bucuria din ochii mei, care vedeau buticurile de la piată închise… Au, mamă! Mai să dau intenţionat cu ouăle în rudă. Aşa, de ciudă. Aproape de ieşirea din sat, văd un passat combi vechi, parcat în faţa unei case. Cu cel mai jegos tupeu inventat vreodată de om, strig la poartă:

– Alooooo… ALOOOOO…

Iese un nene trecut bine de vârsta a doua.

– Da?!

– Nene, ‘i-al tău pasatu?

– Da…

– Nu mă duci şi pe mine până la Biled? Am făcut pană şi…

– Păi ştii… că… ăăă…

– Îţi dau 30 de lei, numa’ du-mă! 10 km dus, 10 întors. Cât consumi? 1 litru? Fă şi tu un pustiu de bine şi promit că nu te uit!

Atât s-o tras pe cur încât i-am dat un „Biiine mă…” şi mi-am văzut mai departe de drum. La un kilometru în afara satului, m-am aşezat descumpănit pe iarb㡺i mi-am aprins o ţigară. Priveam în sec drumul ce ducea către casă. Dintr-o dată, un Kadet alb face stânga împrejur în dreptul meu. Era Marius, fostu’ Vecinu’.

– Mi-o zis cumnatu-tu că ai probleme. Hai să te duc acasă!

După ce-am urcat regina în maşină, m-am înghesuit şi eu pe lângă ea şi duşi am fost în negura nopţii, ce se lăsa încet peste pusta bănăţană.

Voi credeţi că dacă ştiam toate astea dinainte, că Poli o să joace lamentabil în compania unui adversar pe care Biledul l-ar fi spulberat (fără exagerare), mai mergeam cu biţicli la meci? Abso-fucking-lutely! Nu regret nimic, ba din contră! Unde mai pui că Poli, chiar merită orice sacrificiu! N-om fi noi cei mai tari, dar suntem cei mai buni!

Abia aştept returul. HAI POLI!