Serbarea

Pt cititorii mai puţin informaţi, trebuie să vă aduc la cunoştiinţă că soră-mea e plecată în Austria de o lună jumate. În urmă cu trei săptămâni, cumnatu-miu i-o urmat calea. Eu fiind mai mereu plecat la Timişoara, tată-miu prin Europa şi mamă-mea lucrând la 3 schimburi, s-a luat decizia ca Gabi şi GNG să se mute la cealaltă bunică a lor, rămasă fără loc de muncă la 50 şi ceva de ani.

Joi seară, proaspăt ajuns în Biled după câteva zile de exil acasă, am şi tulit-o să-mi văd nepoţii. Nici bine n-am intrat pe uşă că Găvrilă mi-o şi sărit în cârcă, strigând: „Diiii, calu’!!!”. GNG o deschis aripile şi: „Niiiicăăăăă”. Buburuza îmi strângea picioarele în braţele ei micuţe, bulangiul mă spânzura cu toată greutatea lui. Când vezi nişte copii că te întâmpină cu atât de mult drag, te-nmoi ca aţa. Eram cel mai fericit om de pe pământ!

Am început să mă „bat” cu Gabi, să joc prinsa cu Giuli în pasul piticului, iar la urmă ne-am jucat ascunsa.  Luam câte o perinuţă, îmi acopeream faţa şi strigam: „gataaa!” Nu treceau 5 secunde, că şi apărea Giuli: „Am guşit. Acuma tuuuu!”. M-am făcut că n-o văd cum stă ascunsă sub un scaun şi am plecat în alte camere. În spatele meu: „piii Nică! Acuma tuuuu!”

– Hai şi pupă-mă, că plec acasă!

– Nu peţi! Tai aiţi a mine! Tai jioş!

– Nu, că mă ceartă buna Violeta dacă nu merg acasă.

– Buna nu ciată. Buna faţe nani.

Am crezut că pic din picioare. GNG chiar avea dreptate! 😆

– Hai tu cu mine la buna Violeta! Vii?

– Daaaa!

– Nu poate să vine fata, răspunde bună-sa Olga ( unguroaică). Mâine trebuie să merge la grădi, la serbare.

– Dacă-mi dai un pupic maaaare, vin mâine să te văd la serbare, îi zic la GNG.

S-o conformat fata, dar nu pt că înţelegea mini şantajul meu, ci pt că-i mega pupăcioasă. Am plecat acasă, da’ cam cu juma’ de herţ.

A doua zi, dis de dimineaţă ( mai bine zis ca niciodată în tăt anu’) m-am trezit de la 6 jumate ( de multe ori, ora la care adorm), numa’ ca să fiu sigur că nu ratez serbarea. Fumat juma’ de pachet de ţigări, băut tri cafe şi ţuşti spre grădi, ca la 10 începe. După un sfert de ceas în care părinţii/bunicii şi eu am fost ţinuţi la uşa sălii, am fost invitaţi înăuntru. Când or văzut săracii copii un puhoi de adulţi intrând dintr-o dată în sala, s-or panicat. Incredibil câtă frică se putea citi pe feţele lor. Să te ferească bunul soare, nu alta 😆 . Mai bine de jumate din ei or început serenadele. Vulpoiu’ bătrân din mine observă bărbia tremurândă a lu’ GNG, semn că e pe cale să-o dea şi ea pe La minor. Strig mai mult în şoaptă: „Giuli” şi fata se şi uită la mine. Am scos limba de juma’ de metru la ea. Or început ochii să-i strălucească la buburuza mea, mai ceva ca Luceafărul lui Eminescu. „Buna! Buna! Uite Nică!” în timp ce-mi returna salutul limbăcios. În sinea mea: „Bravo, Giuli! Noi n-am căcat steagu’ ca plângăcioşii ăştialalţi! 😈 ”

După ce şi-or calmat cât de cât odraslele, părinţii şi-or ocupat locurile pe scăunele, ţoţi cu aparatele foto/video pregătite.

– Haideţi copii, toată lumea un pas în faţă că să cântăm! spune educatoarea.

Jumătate din prichindei au pornit un nou val de plâns în hohote, de parcă erau trimişi la ghilotină 😆 . GNG era în ai’laltă jumătate, în care unii ţopăiau fericiţi, iar alţii se împingeau care să stea mai în faţă. Ea, săraca, se uita la toată zarva din jur si nu înţelegea nimic. Educatoarea dă drumu’ la melodie pe comp şi începe şi ea să cânte, ca să-i ajute pe micuţii care abia pot să spună câteva cuvinte. Melodia de început nu putea fi alta. „De ziua ta, mămico”. După o mormăială istovitoare pt ăi mici, a urmat o rundă de aplauze şi câteva bliţuri ale aparatelor foto. Educatoarea, încercând să-i mai încurajeze pe copii:

– Acuma, mergeţi toţi la mămici şi strângeţi-le în braţe!

Şi-atunci am văzut ceva ce nu mi-aş fi dorit să văd vreodată. Giuli a rămas singura pe loc, uitându-se după a ei mămică. Tristeţea din privirea ei, fixată pe întreg peisajul cu mamicile ce-şi pupau copiii, pur şi simplu m-a lovit ca un fulger.  Atunci mi-am amintit şi de ce urăsc ţara asta atât de mult. O ţară care te obligă să pleci în lumea mare lăsându-ţi copiii în urmă, doar ca să poţi să-i creşti, nu merită gram de apreciere sau sentiment! O ţară în care decizia de a avea un copil se traduce automat prin pierderea locului de muncă, prost plătit oricum, n-ar trebui să se aştepte la nimic altceva decât dispreţ din partea propriului popor.

Cât a ţinut serbarea, am încercat în zadar să o înveselesc pe buburuza mea. Tot efortul meu era egal cu zero. Nici nu putea fi altfel. În ochii ei, eram doar o umbră în spatele unui tablou. Unul ce-i scotea în evidenţă o singură ‘ntrebare: Unde-i mami?

Sâmbăta la ora 11

Odată cu trecerea euforiei după mondialul din iu-es-ei ( ăla din ’94 al „generaţiei de aur suflat cu pompa”), mă aştepta un nou sezon fotbalistic. Mai exact B2. Poli numa’ ce-o picat din A. După mulţi ani de mers pe stadion, urma un sezon de stat acasă. Nu pentru că n-aş fi vrut să merg la meciuri, ci pt că n-aveam cu cine. Tată-miu lucra sâmbăta până la două, iar numărul maşinilor ce traversau Şandra într-o dimineaţă de sâmbătă era mult sub cifra 5. Plus că nu era chiar ortodox să ies la ocazie la vârsta de 10 ani. Aveam trenul de 9, dar pleca la 9:40 şi ajungea la 10:50 în Gara de Nord.

Singura variantă de a rămâne în contact cu fotbalul era radioul. La ora 10:50, lumea din jurul meu îngheţa. Luam radioul ăla alb în camera mică şi-l porneam pe 630MHz. După ce se anunţa ora 11, urma: „Pe locuri, fiţi gata … Sport!”.

Eu eram gata! Pentru că de mic nu-mi plăcea să aştept, trebuia să ştiu clasamentul imediat după ultimul fluier al etapei. Din Renaşterea Bănăţeană ( bunicu avea abonament la el) am luat tot programul turului de campionat şi folosind un caiet de matematică, aveam pe fiecare pagină etapa şi poziţiile clasamentului. În mintea mea, se derulase deja tot campionatul şi Poli, cu două egaluri şi nici o înfrângere, era deja promovată de pe primul loc. Aşteptam ca realitatea să-mi confirme „previziunile”. Şi dintr-o dată, din radioul ăla adus de Hanţi din doiciland, se auzea vocea care-mi făcea pielea de găină şi ochii să strălucească: „Bună dimineaţa dragi ascultători, vă spune Nicolae Secoşan din cabina de transmisie radiofonică a stadionului 1 Mai din Timişoara. Astăzi, Politehnica primeşte vizita …” . Eram în transă. Creionul ce-l foloseam pt evoluţia scorului începea să-mi tremure în mână. „O acţiune periculoasă a Politehnicii pe partea dreaptă…”

– HAAAAAAAAAAAAAII!!!!!!!!!!!!!!

„… dar portarul echipei vizitatoare prinde balonul.”

– Nu aşa, băăăăă!!!!

Se ceda legătura pe alt stadion. Apoi pe altul, şi altul… Până se ajungea înapoi la Nixe, notam cu creionul în dreptul fiecărui meci tot ce se întâmpla. Goluri, cartonaşe galbene sau roşii, schimbări. Nu lăsam nimic să-mi scape. În jur de 11:30 venea „minutul şi scorul”. Un fel de verificare şi actualizare pt mine. „Gol la Timişoara”. Până se făcea legătura cu 1 Mai, strângeam pumnii şi cu sufletul la gură îmi repetam întruna:

– Poli! Poli o dat golul!

„Deschidere de scor pe arena timişoreană. După o fază superbă creată…”

– Ziiiiiii ciiiiineeeeeeee!!!!!

„… de Rotariu…”

– GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOLLL!!!!!!!!!! ( Ilie Dobre era pişwasser pe lângă mine :mrgreen: )

Zbieram ca un descreierat prin curtea bunicilor, alergând cu braţele deschise, mai-mai să-mi iau zborul 😆 . După 2 minute de făcut tumbe prin curte, mă întorceam lângă radioul alb şi-mi reluam activitatea. „După fluierul final al primelor 45 de minute, rezultatele sunt următoarele: …”. O nouă rundă de verificare şi completare ( marcatori şi cartonaşe în special). În timpul pauzei mă furişam prin spatele casei, băgam un Snagov ( sustras de la Fănel) în plămâni şi făceam tot felul de calcule în cap. Gen câte goluri mai trebuie să dea Armătura Zalău în deplasare la  Motru ca să urce un loc în clasament.

Venea repriza a doua, se mai marca pe unele stadioane, mai o eliminare pe ici pe colo, iar la final, aveam toate datele trecute cu pixul. Făceam rapid clasamentul, iar pe ultima pagină a caietului de matematică, folosind creionul, modificam lista golgeterilor. În funcţie de ce făcea Poli, urma un week-end liniştit sau tulbure pt mine.

Lunea, în drumul de la internat spre schule, mă opream la chioşcul de ziare din 700 şi cumpăram Renaşterea. Nu mă interesa ziarul în sine. Luam pagina de sport şi restul zbura în primul coş de gunoi ce-mi ieşea în cale. Pe mine mă interesa ce-o făcut UMT-ul în C şi noutăţile din D Timiş. Lupta pt promovare dintre Auto şi Electrica era de mii de ori mai interesantă decât toate meciurile din A la un loc.

Din când în când, Fortuna îmi zâmbea şi băga câte o etapă intermediară în B2 miercurea. Porneam toate rotiţele în mişcare şi găseam o minciună perfectă pt pedagogă: „mâine dupămasă vreau să merg la Cristi ( stătea în 700) ca să ne facem temele împreună. Mă întorc pe la cină”. Şi chiar mergeam în 700, doar că acolo urcam în 6 şi direcţia Olimpia 😈 . Intram pe stadion la poarta K, acolo fiind gratis pt plozi. Şi uite aşa, rămâneam şi cu bani pt ţigări :mrgreen: . Caietul de matematică, creionul şi pixul erau nelipsite din ghiozdan pentru că mereu găseai pe stadion un moşulică ce-şi lua radioul portabil cu el 😀 .

La finalul sezonului 94-95 am promovat. Au urmat două sezoane în A după care iar am ajuns în B2. Acelaşi ciclu, aceleaşi trăiri, alte aventuri. Dar despre ele, într-un alt post.

 

 

 

La moţi (II)

 

Am luat micul dejun, dar parcă era cam sec. Toţi aveam papilele gustative setate pe şuncă şi în mod logic, ne lipsea mai mult ca aerul. Dintr-o dată, ne loveşte în cap asemeni unui baros, o voce familiară:

– Cum de v-aţi trezit aşa devreme?

Fără să-şi întoarcă privirea, Silviu îi zice sec:

– Ce cauţi aici?

Era Mariana. Ştiind că va avea parte de-o primire ostilă, l-o convins pe Ionel să vină cu ea, aducând şi-o ofrandă pt pruncii ei. Lapte. Cadou bun, moment prost. La câtă bere aveam în noi şi la câtă mai urma… numa’ de lapte nu duceam noi lipsa 😆 . Le-am povestit şi lor despre decepţia matinală, că în fond, devenea haioasă faza. Din senin, îl aud pe Roby:

– FUtu-ţi GUra MĂ-tii DE JAvră!

Şi glonţ după dulău să-l linşeze, care şi-o ales un moment prost pt a ne vizita 😆 .

– Bă, Roby, dacă tot o mâncat şunca, dă-i şi nişte bere! strigă Silviu râzând.

– Ionele, zi-mi şi mie pe unde găsim noi mure, întreb eu pe-un ton mai serios.

– Pe dealu’ ăsta din faţă, sus pă creastă. Da’ mai în stânga de aici.

– Buuun. Băieţi, azi culegem mure!

Nu prea le ardea lor de căţărat, da’ în spiritu’ aventurii, nu suna nici başca rău. Am băgat un flacon de bere în noi, am mai luat unu’ la pachet şi dă-i bice. Deşi eu cu Roby eram fumătorii, Silviu era mereu ăla care rămânea în urmă. Nici măcar Lenţiu, cu genunchiul lui operat, nu obosea aşa repede. Până am ajuns la mure, am fumat vreo 5 ţigări şi am terminat şi berea. Dar odată ajunşi, nimic nu mai conta. Să vezi atâtea mure la un loc, aşteptându-te să le devorezi… Am sărit toţi 4 în ele, ca nişte nou-născuţi în sânul mamei. Din păcate, în acelaşi moment, se aude o bubuitură îngrozitoare în spatele nostru. Ne-am căcat pe noi instant! Nici vorbă de nori pe cer şi totuşi…

– S-o trezit Iliuţă!

– Hai de aici, că nu-i de glumă cu bou’ ăsta!

Ş-am luat-o la fugă, de parcă aveam o haită de lupi în spate. Ne-am bagat pula în mure, în oboseală, în berea băută…  în tot! 😆  În viaţa mea n-am coborât o pantă cu aşa viteză 😆 . Ca să pricepeţi cât de speriaţi eram, când am ajuns la corturi, am sărit direct în ele şi n-am mai ieşit afară aproape un ceas 😆  . Noroc cu berea băută, că ne-o scos la pişat, altfel îmbătrâneam în corturi 😆 . Puteţi să ziceţi ce vreţi, da’ cu fulgerul nu-i de glumă. Mai ales când ai în familie o persoană care o trecut prin ceva asemănător.

Duminica aia s-o terminat cam tăcut. După ce-am luat prânzul, ne-am băgat într-un cort şi am jucat cruce. Eu cu Lenţiu şi Roby cu Silviu. Nu de alta, dar era imposibil să-i baţi pe fraţi. Aveau semnelele lor pt orice carte. Unde mai pui că în afar’ de Roby, în cortu’ ala erau numai maeştrii în palmat cărţile :mrgreen: . Una din deprinderile de bază ale navetistului :mrgreen:  . Pe la vreo 1 noaptea, am terminat berile şi având în vedere că cea mai apropiată sursă de aprovizionare deschisă era în Brad, ne-am băgat la somn.

Treziţi de nelipsita năduşeală matinală, uşor mahmuri, ne-am dat seama că trebuie aprins focul. Din cauza jocului de cărţi, noi am uitat să mai bagăm ceva pe foc. Aprinde-l drace, cu toate lemnele ude de la rouă. După juma’ de ceas în care am vânturat surcelele, ne-am amintit că la nici 10 metri de noi e ditamai căpiţa de fân 😆 . Culmea e că nici nu era într-o poziţie ascunsă 😆 . Ne băgăm rapid la micul dejun, sorbind fiecare dintr-o cană cu ceai fierbinte, să prindem câta culoare în obraji. Şi cum după micul dejun alunecă bine şi-o cafea… iaca s-o făcut de ora 10 şi noi tot la cafea eram. În clipele alea mă încerca un sentiment mixt şi confuz. Aş fi baut o bere fără să clipesc, dar să fac 12 kilometri pt ea, parcă era prea mult. Ce era de făcut?!

Roby fiind bucătarul, am convenit ca el să aranjeze paiele şi noi să tragem. Două scurte ( măgăreţele) şi unu’ lung ( asistentul bucătarului). Am tras primul şi… pai scurt. Îmi venea să-mi fut pumni în coaie de ciudă. Şi ca să nu fie cu supărare între fraţi, au tras ambii în acelaşi timp. Rezultatul?! Silviu o primit postul de trântor.

– Bă, da’ sper să terminaţi mâncarea până ne întoarcem.

– Da mă. Nu se pune problema.

Cu lista de cumpărături în cap şi ghiozdanele în spate, am pornit pe lungul drum către Ribiţa. Ne-am oprit la primul izvor, am băgat nişte apă într-un flacon s-avem pe drum şi dă-i mai departe. La mai bine de o oră de la plecare, ajungem la birt. Acelaşi nene de sâmbătă, ne întreabă cu glasu-i molcom:

– Tăt Haţegana?

– Da.

– Mă, da’ voi beţi bere…

– Doar n-om da banii pe ea ca s-o golim pe jos…

Până o umplut el flacoanele noastre, noi am dat o tură la magazinul din sat. Gama de produse era extreeeem de redusă. Dar ce ne trebuia nouă, era găsibil. Adică pâine şi baterii pt lanterne. Ne-am întors la birt, unde am băut câte o bere pe post de energy drink. Pe drum ‘napoi ne-am luat nişte cornuri cu ciocolată, că ne chiorăiau groaznic maţele. Dar şi alea or ţinut de foame până le-am mâncat. Într-un târziu, ajung şi lihniţii la corturi unde îi aştepta masa pregătită. Am feliat juma’ de pâine şi dă-i bice cu balotatu’. În vizită, apare din nou javra lu’ Milian, care se tot învârtea pe la 5 metri de noi, aşteptând să-i aruncăm ceva resturi. Şi cum alea nu mai veneau, odată observ cum pe sub mâna dreaptă a lu’ Lenţiu apare un cap de câine care înfulecă pâinea de pe buturuga-masă şi o ia la sănătoasa 😆 .

– Bfl-ffffllvvv-mmm, zbier eu cu gura plină 😆 .

– Ce?! întreabă Lenţiu.

– Pfffmmmâiinnnea!!!

– Futu-ţi gura măăăăăă-tiiiiiiiiiiiiii! zbiară Roby şi iar se ia după câine 😆  .

Silviu o căzut pe spate, eu m-am înecat cu mâncare şi Lenţiu, fiind cu spatele la acţiune, era încă nedumerit de ce se petrecea 😆 . A doua oară în 3 zile, mortăciunea aia plină de scaieţi, ne-o furat mâncare. Acum, în timp ce mâncam 😆 ! Dar de data asta, Roby o fost mai a’ dracu’ decât câinele.

– Uită-te la el!!! strigă Silviu. I-o luat pâinea la câineeee 😆 !

N-am mai rezistat niciunul. Nici măcar Roby 😆 . Mă durea burta de la râs si nu mă puteam opri 😆 . Mai ales că Roby mai băga câte un ” ‘mniezăii mă-tii de javră…” la fiecare două minute 😆 . Şi ştia el ce ştia. Nu era ultimul atac al patrupedului pe ziua respectivă 😆 . Dar despre asta, povestim data viitoare :mrgreen: .

La moţi (I)

Scârbit de poveştile cu revelionul, hai să intrăm cu stângu’ în puşculiţa cu amintiri!

Cam prin 2002, am băgat o excursie împreună cu Roby, Lenţiu şi Silviu la Ribicioara ( undeva pe lângă Ţebea. Dacă nu ştiţi unde-i Ţebea, irecuperabil scrie pe fruntea voastră!). Bineînţeles, Mariana nu putea să lipsească din peisaj. Cum adică să-i plece copiii într-o excursie, fără ca ea să fie prin zonă?! Mai ales că merg pe lângă satul lui Ionel ( verişorul ei).

Am plecat sâmbăta dimineaţa cu trenul până la Deva. De acolo luat autobuzul până la Brad şi din Brad, nu ştiu cum s-o învârtit Mariana prin piaţă, da’ o găsit pe unu’ din Crişan care ne-o dus până la Ribiţa. Ştiind că până la locul de campat avem de pedalat 6 kilometri buni, ne-am hotărât să facem plinul cu bere. Atât în burţi cât şi în ghiozdan. Când să intrăm pe uşa birtului, hop şi Mariana să intre.

– Auzi mami, ia du-te tu înainte, ca noi mai stăm pe aici vreo 2 ceasuri, îi zice Silviu.

– Şi dacă vreau să stau cu voi?

– Cred că vrei cam multe, îi răspunde sec Lenţiu.  😆

Văzând că nu prea îi acceptată de grup, s-o luat şi s-o tot dus. Scăpaţi de remorca nedorită, ne-am aşezat la masă şi am comandat 4 Haţegana la halbă. Aerul curat, liniştea şi căldura amiezii unui sfârşit de iunie, întregeau tabloul.

– Mâine aveţi deschis birtul?

– Nu.

– Nişte flacoane goale aveţi pe aici?

– Ce să am?

– Sticle de plastic de 2 litri.

– Am, dară.

– Umpleţi-le pe toate cu bere!

S-o uitat omu’ un pic câş la noi, da’ s-o conformat. Până o umplut el flacoanele ( 10 la număr), noi am mai dat o tură de Haţegana peste cap, să avem vlagă pt drumul ce ne aştepta. Am îndesat berea prin rucsaci, i-am urat birtaşului o zi bună şi ne-am pornit din loc. Spre norocul nostru, chiar la ieşire din Ribiţa am auzit o maşină venind din spatele nostru. E mult spus maşină. Era un trabant. Da’ asta nu ne-o împiedicat să-l oprim ca să ne ducă şi pe noi. Din vorbă în vorbă, aflăm că ar fi ceva verişor cu Ionel.

Prima chestie ce m-o trăznit pe mine ( era să uit acest detaliu important), înainte de a urca în trabant, o fost un ghem imens de sârmă din cupru, ce stătea agăţat de-un colţ al portbagajului auxiliar ( ăla ce-l montezi pe plafonul maşinii. Asta dacă mai există oameni care n-or văzut unul). Chiar nu-i înţelegeam rostul. Odată intrat în trabant, mi-am făcut mea culpa. Cum să fii atât de prost să nu înţelegi că sârma de cupru e unealta universală?! Pt orice problemă care putea apărea la Traby, sârma aia era leacul. S-a rupt muşamaua de pe banchetă?! O coasem cu sârmă! O picat mânerul interior de la uşă? Prindem o bucată de sârmă ca să avem de ce să tragem! Şi ( my all time favorite)… tana-nananana-nanana ( drums maestro!)… ţi s-a rupt volanul în două din butuc?! Dăm roată-roată cu un kil de sârmă şi am rezolvat-o!  Astea plus muuuuulte altele erau defecte reale ale maşinii, nu-s exemple aleatorii.

Văruţu ăsta, ne-o lăsat cam la 3-400 de metri de casa lu’ Ionel. Dar nu ne puteam supăra pe el. Să faci mofturi pt câteva sute de metri în minus, când ai fost scutit de vreo 6 kilometri de mers cu ditamai rucsacu în spate… tre’ să fii neam prost din pulă strâmbă, pardon my french. Fiind prin zonă, am considerat că-i imperios necesar să intrăm câta şi pe la Ionel. Mai ales că Mariana era deja la el şi eram ferm convinşi că o dat deja raportu’ despre ce aveam noi în cap.

– Păi cum, mă băieţi, să bateţi atâta drum ( de parcă am fi mers pe jos!) şi să dormiţi în cort sub cerul liber?! Rămâneţi aici, că avem destule camere aici şi…

I-am tăiat scurt macaroana, fără să-l mai las să-şi termine ideea:

– Hombre, noi vrem să reintrăm în contact cu Mama Natură. Camere, paturi, perini, plapume şi multe altele am şi acasă. Vreau să-mi dârdâie curu’ de frica ursului când merg noaptea la buda improvizată între doi copaci. Vreau o săptămână fără curent electric, fără radio, ceasuri sau măsuri şi limite. Vreau libertate deplină!

– Dacă nu vă scot asta cu cortu’ din cap, măcar să merjeţi la noi în poieniţă. Că aia unde aţi fo’ anu’ trecut, o cumpărat-o X ş-ăsta nu vă lasă.

– Şi care-i poieniţa voastră? întreb eu.

– Chiar ‘năinte de casa lu’ moşu’ Milian. Aş veni cu voi să vă arăt unde, da-l aştept pe Doru ( văru’ cu trabantu) să merjem cu ăl’ mic la Brad, la doctor.

– Cred că ştiu unde-i.

– Vezi că am porumb în dreapta drumului şi în poieniţă îs nişte lemne. Da’ să nu le băgaţ’ pă foc că îs a lu’ un vecin.

– Am înţeles, să trăiţi! răspund râzând şi întind încet mâna spre abdomenul lui. Are o… să-i zicem fobie. Când vede că întinzi mâna să-l gâdili, rămâne fără aer, se albeşte la faţă şi începe să se bâlbâie 😆 .

– No, şezi cumincie, puşce-ce sătana! zbiară Ionel cu un ultim efort  😆 .

Ne luăm rămas bun de la neamuri şi ne vedem mai departe de traseu. Motivul era cât se poate de banal. Berea băută îşi pierdea efectul, setea era mare şi mai trebuia să instalăm şi corturile. După jumătate de ceas, ajungeam şi noi în camping spot. Era perfect! M-am pus cu Roby să instalăm rapid cortul, am luat barda şi dă-i pe construit buda. Ca orice om calculat, nu m-am lăsat la voia întâmplării şi aveam cu mine cuie, sârmă, patent şi-un cleşte de decablat. Ăsta ultimu’, nu ştiu de ce l-am luat de acasă, dar mai bine să ai decât să-ţi pară rău  😆 . La întoarcere, observ un musafir oarecum nepoftit. Câinele lu’ moş Milian, auzind gălăgia făcută de noi, o trecut să ia pulsul evenimentelor, poate-poate i-o pica şi lui ceva d-ale gurii. Ca să scăpăm de el, i-am aruncat două felii de pâine şi am considerat că ar fi cazul să nu mai lăsăm mâncarea la nivelul solului. Nici măcar în cort. L-am pus pe Roby ( el fiind cel mai înalt dintre noi) să bată un cui într-un copac şi am agăţat mâncarea la 2 metri şi ceva de sol. Acolo nici ursu’ nu ajungea.

Următorul pas pe listă a fost frigiderul natural şi la nici un ceas de la sosire, eram complet desfăşuraţi. După ce-am jurat pe roşu că n-am făcut prostii cu gura în ultima perioadă, am dat drumu’ la un flacon de bere. Roată, roată circula săracul, fără dop, în timp ce curăţam noi nişte crumpi. Nişte clisă friptă, o salată de roşii cu ceapă verde şi crumpi prăjiţi în untură, pe disc. Raiul pe pământ, nu alta! Am tras noi de bere, până pe la vreo 12 noaptea, când ne-o lovit iar foamea. Şi cum eram prea beţi ca să mai frigem ceva, am scos şunca la bătaie. Folosind o buturugă pe post de masă, am aşezat caserola cu şuncă în mijloc şi dă-i pe înfruptat. După o masă gustoasă şi o ţigară canceroasă, parcă mai aluneca şi o bere, două  :mrgreen: . S-o lăsat cu urlat la lună  😆 . Înainte de culcare, am avut totuşi decenţa de a aduna flacoanele şi mizeria ce-am făcut-o, punând totul într-o plasă şi agăţată şi asta într-un cui. Am dat o tură cu lanterna pe masa noastră improvizată, să vedem dacă nu am uitat nimic pe acolo, şi cam pe la 2 noaptea am tras pe dreapta.

Dimineaţa la 7 însă, nu mai puteai să stai în cort. O zăpuşeală ca-n Sahara se instalase în cort. Colac peste pupăză, având corturi mai de proastă calitate, sacii de dormit erau umeziţi bine de rouă, care o trecut prin folia de cort de parcă nici n-ar fi existat. Ies afară din cort şi mă duc la pârâu să-mi clătăr ochii. În spatele meu, aud si fermoarul de la cortul fraţilor. Lenţiu era şi el treaz.

– Ce mâncăm, îl întreb.

– Hai să băgăm nişte şuncă.

Dar, ia şunca de unde nu-i! Am scotocit toată plasa cu mâncare şi nici urmă de caserola magică.

– Cum pula mea o dispărut exact şunca ( comoara noastră a mai de preţ) din toată plasa aia? Şi cine pula mea putea s-o ia de acolo?! Numa’ un om sau eventual o girafă! Da’n ţara moţilor, girafele’s cam rare… Hai să-i trezim şi pe somnoroşi, că poate o pus-o Roby undeva. Ştii că ăsta se trezeşte-n miez de noapte ca să mânce…

Din păcate, nici ei doi nu deţineau date concrete despre caserolă. Preţ de 5 minute, o linişte şi o stare de iritare or pus stăpânire pe noi. La un moment dat, Silviu sparge totul:

– Bă, noi aseară când am luminat buturuga, nu cumva…

– Ba da… Să-mi bag pula în sufletul meu de prost! zbier eu.

Eram 4 oameni, nu doi, când am verificat buturuga aia nenorocită. Eu am ridicat caserola, Silviu o luminat, Lenţiu o zis: „Nu-i nimic pe ea!” şi Roby o confirmat. Am lăsat caserola înapoi pe buturugă şi am plecat la somn 😆 . Incredibil cât de beţi eram  😆  . Cum să iei caserola în mână, să zici că nu-i nimic şi apoi să o laşi pradă câinelui ăla nenorocit?! CUM?! 😆

va continua

Mirela şi împinsu’

Că tăt mi-s în şantier cu casa ( de aia mai greu cu activitatea pe blog), mi-am amintit de o întâmplare din urmă cu mulţi, mulţi ani în urmă. Să tot fie o duzină de ei.

În vremurile în care mie abia începea să-mi crească păru’ la cur, trăgeam cu pasiune de-o lopată, să scot pământu’ din cameră ( casă de văiugă). Lângă mine, văru’ Tibi care-mi dubla activitatea şi prin bucătărie, plictisită, Siminocu.  Într-o altă cameră, mamă-mea se pregătea să meargă la cumpărături, neştiind ce lasă acasă:

– După ce pleacă mamă-mea, o luăm pe Mirela ( dacia adolescenţei mele) şi plecăm la o plimbare prin sat.

Lui Tibi îi surâdea ideea şi puţina practică ce ieşea din mişcarea asta. Peste doar câteva luni începea şcoala de şoferi. Cât despre Simina, ea la cei 10 ani ai ei, era extrem de încântată că o să se plimbe cu maşina.

Într-un târziu, o apărut şi Neluţu cu papucul ( mamă-mea mergea să cumpere ciment&stuff). După ce ne-o trasat ultimele sarcini, s-o urcat mă-ta meu în papuc şi direcţia Tm. Eu cu Tibi şi Simina, cum am văzut că o făcut dreapta în centru, ne-am urcat în Mirela şi dă-i bice. Evident, eu la volan. Dar pentru că ” dracu’ nu culcă-te”, mam’mea şi-o uitat buletinul acasă. Şi nu oriunde ci chiar în torpedou la Mirela! S-au întors ei de la ieşire din sat şi când au ajuns în faţa casei, ia buletinu’ de unde nu-i! „M-am uitat pe străzi şi am văzut o dâră de praf către Ronta. Era clar în ce direcţie aţi plecat” îmi povestea mama la câteva săptămâni după eveniment.

Eu, marele şofer, trăgeam de Mirela ca la un concurs off-road, cu 50 la oră pe-un drum de pământ, plin de gropi. Şi când să ajungem la băltoacă, locul în care schimbam şoferii, observ ceva ieşind din praful ce l-am ridicat în urma mea. Era Neluţu care claxona şi mă bliţuia în permanenţă. Instant mi s-o tăiat respiraţia  😆 . Mă uitam cu coada ochiului în oglindă şi stăteam nemişcat. Pentru o clipă, chiar m-am gândit că poate nu ne-o văzut 😆 .

Se deschide uşa de la mine, două palete încasate de la mama după ceafă, mi-o luat cheia din contact şi mi-o transmis:

– Vorbim când mă intorc! Şi să dea dracu să nu găsesc maşina acasă!

Înainte să plece, Neluţu o pus contactul, ca să nu mi se blocheze volanul. Şi dă-i şi împinge! 😆  Împingeam toţi trei cu o frică… 😆  Deşi aveam contactul defect şi mergea pornită maşina chiar şi cu o şurubelniţă ( şi aveam destule în maşină!!!), nici măcar nu ne-o mai trecut prin cap să ne urcăm la volan. De fapt, nici măcar n-am deschis uşa. Viram stânga-dreapta pe geam în timp ce împingeam 😆  .  Deşi am împins maşina doi kilometri, mă simţeam ca un nou-născut dând la lopată, mai ceva ca-n mină 😆  .

Şi pentru că tată-miu o ajuns înaintea lu’ mam-mea acasă de la servici, am luat o decizie toţi 3: Mai bine un duşman decât doi. I-am povestit ce s-o întâmplat, ştiind că o să râdă cu lacrimi. Ceea ce s-a şi întâmplat, plus tachinările de rigoare, gen „Aţi belit-o cu mă-ta şi io nu mă bag  😆  „. Când o ajuns mamă-mea acasă, totul strălucea 😆 . Noi trei, ne prefăceam toţi că dormim 😆 . Cert e că nu ştiu prin ce miracol am scăpat atunci de consecinţe, dar vreme de câteva zile umblam ca teleghidatu’ prin casă, fără să calc strâmb nici măcar un milimetru 😆 .