Primul loc de muncă(I)


Că tot trec anii fără voia noastră, hai să vă mai zic una din mândra-mi tinereţe. Început de vară, 2002. Numa’ ce-am luat vacanţă. Toată lumea îşi făcea planuri de excursii, mai puţin eu şi Roby. Noi aveam alt film în cap. Să ne găsim un loc de muncă pe timpul verii, să facem şi noi doi lei de-o ciorbă. Prima sâmbătă a vacanţei de vară ne găsea cu publitimul în braţe.

După câteva locuri în care am sunat dar am fost respinşi din start, am văzut un anunţ care ne făcea vădit cu ochiul: ” un job de vară ideal pt elevi şi studenţi”. Ce să mai?! We’ve hit the jackpot, nene! Am dat rapid un telefon şi ne-o şi chemat luni dimineaţa cu cv-urile în braţe. Ce nu ştiam noi de la bun început, e că ne îndreptam spre firma Cucu ( i-am reţinut şi numele, dar e irelevant pt povestea noastră, aşa că o să o referim în continuare sub denumirea asta). Aia care n-are bani, da’ dă de lucru.

Am vrut să demonstrăm că suntem punctuali şi la 8 fără 10 minute, eram pe Lipovei nr. 40, însoţiţi de un vecin de-al lui Roby ( îmi scapă numele lui acuma). Deloc surprinzător, nu era nici dracu’ acolo la ora aia. Şi nici la 8 fix nu apăruse nimeni prin zonă. Cam pe la 8 jumate or apărut doi indivizi acolo, iar unul dintre ei ne invită politicos înăuntru ” în birou”. O cameră mică ce conţinea o canapea, o masă şi un fotoliu de prin 1900 toamna. După un mic interviu ( adică s-o uitat peste numele noastre in cv-urile făcute-n pix şi ne-o întrebat care-i care) individu’ ne-o tinut o mică prelegere cam despre ce se vrea a fi „compania” lor. Că marketing în sus, că marketing în jos, că , şi . până când vecinu’ care ne-o însoţit o început să-i pună câteva întrebări elementare ( ăsta terminase liceul economic şi era student la ISE) despre marketingu’ ce-l tot foloseşte cu atâta ardoare ( firma Cucu avea în denumire si titulatura asta de marketing). Tipu’ s-o blocat şi o început să transpire un pic. O continuat într-o bâlbâială specifică unui habarnist de primă clasă, roşindu-se tot la faţă. În clipa aia, Sorin ( vecinul al cărui nume mi l-am amintit) s-o ridicat de pe canapea şi i-o zis sec:

– N-am timp de prostii. Voi mai staţi?

Noi, din păcate, nu ne permiteam luxul de a refuza unul din puţinele locuri care nu ne refuzau când auzeau că vrem ceva pe timp de vară, liceeni fiind, aşa că am decis să mai atârnăm pe acolo. Încercând să se scoată din căcat, individu’ o dat-o la întors după ce-o plecat Sorin şi după 10 minute de aberaţii ne întreabă sec:

– Încercaţi?

– Da…

La o adică, ce aveam de pierdut?!

– Bun. Să mergem în cealaltă încăpere să vă facem poze pt legitimaţii.

Când am ieşit pe uşa biroului, am văzut-o! Elvira… Febleţea mea de puştan, din internat de la Lenau. Era ( şi foarte probabil, încă mai e) cu 3 ani mai în vârstă ca mine, aşa că nu prea puteam să emit pretenţii în vremurile în care n-aveam nici păr la cur. O blondă ( naturală) cu ochii negri ca tăciunele şi-un zâmbet devastator ( probabil de aia zâmbea aşa rar). „Ce zici? Te scot la un citro la TEC?” îmi zic în gând. Ca să înţelegeţi faza cu TEC-ul, în vremurile alea aveam un prieten din Biled care folosea replica asta pt agăţat. O auzit-o de la un verişor, evident mai în vârstă, cu mulţi ani înainte şi credea că-i cheia succesului şi desfăcătoarea de lacăte magic ferecate. Nu realiza cât ţărănism există în el şi noi făceam mişto de el pe tema asta, ducând fraza la rang de jargon. „Ce bună-i aia…” „Ai scoate-o la un citro la TEC?” „Mai întrebi?!”

Ne-a făcut Elvira pozele şi nici bine nu am terminat pauza de ţigară că erau deja gata legitimaţiile. A urmat partea a doua a interviului, când ne-au fost prezentate produsele şi ne-a fost recitată poezioara. Atunci ne-a picat nouă fisa cum stă treaba de fapt şi unde ne aflam. Dar dacă tot am intrat în horă, hai să şi jucăm!

Produsele pe care trebuia să le vindem erau următoarele:

o lenjerie de pat – în bazar o găseai la pretul de 40.000 de lei. Porcăria asta era de unică folosintă pentru că la prima spălare, pe lângă că lăsa toată culoarea din ea, se mai şi descosea tot materialul.

o veioză din plastic – tot în bazar, la preţul de 10.000 de lei. Asta nici măcar porcărie nu era. 90% din ele aveau fie întrerupătorul defect, fie aveau un fir întrerupt în cablu.

un set de linguri, cuţite şi furculiţe – 30.000 de lei. Erau căcaturi din alea cu mâner de plastic, pe care nu le puteai folosi nici măcar la supă. Rămâneai cu mânerul de plastic în mână şi-ţi pica partea metalică în farfurie.

Folosind poezioara lor, trebuia să zicem că lenjeria de pat îi 500.000 în magazin şi dacă o cumpără pe aia, alealalte două vin GRATIS!!! ( cred că nu-i român care să nu fi avut un vânzător din ăsta ambulant în poartă sau la uşă, deci ştiţi despre ce vorbesc), toate la minunatul preţ de doar 300.000 de lei. O porcărie pt că lor trebuia să le dai 230.000 pe setul vândut. Aşa că, puteai să-l vinzi cu cât te ducea pe tine tupeul.

A doua zi, dis de dimineaţă, eu şi Roby am făcut cunoştinţă cu restul lumii, dar mai pe fugă aşa ca de prima zi, când nu reţii pe nimeni. Pulică ăla ce ne-o făcut nouă instructajul în prima zi, ne-o împărţit rapid în echipe de câte 3 persoane şi: Vaya con Dios!

– Păi cum aşa?! Cu ce mergem?! o întreb pr D. ( o fată cu care am fost repartizat în echipă)

– Vedem noi cu ce.

– ?! ?! Şi unde, pula calului, mergem?!

– Ne oprim unde ajungem.

Eram mai confuz ca un măgar în ceaţă. Nu tu un microbuz, nu tu bani de tren sau ocazie spre o direcţie prestabilită, nu tu nimic. Aveam 3 seturi din alea de căcat în ghiozdan şi atât. Plecăm în mare grabă spre Lugojului şi ajungem primii ( ce realizare!!!). La nici 5 minute după, apare şi echipa lu’ Roby. După alte 20 de minute, era plin de angajaţi ai firmei Cucu la ocazie. Toţi cu acelaşi plan: suntem studenţi şi mergem acasă, deci n-avem bani!

La mai bine de un ceas distanţă, un „rechin” ( un 320) pune frână brusc lângă noi. D. ne zice sec:

– Hai că avem maşină!

Erau doi fraţi ce-or lucrat la firma Cucu şi când or văzut cât de simplu e biznisu’, or luat-o pe cont propriu.

– Unde mergeţi? îi întreabă D.

– La Rusca Montană. Dacă vreţi, puteţi să veniţi cu noi.

D. ( fiind team leaderul)  o decis pt toţi 3 ( pe al treilea îl chema tot Mircea şi m-am reîntâlnit cu el, când am dat problele sportive pt Academia Militară, la 2 ani distanţă. Ce mică-i lumea, nu?!) şi după două ceasuri în care am fost terorizat de primul album evăr a lu’ Guţă ( numa’ caseta aia o aveau fraţii), ajungem şi noi la destinaţie. Aveam impresia aia tâmpită, că’s un fel de Neil Armstrong al lumii civilizate. E un sat în care ajungi în două situaţii: fie ştii unde e şi mergi la sigur, fie ajungi acolo pt că te-ai rătăcit. Îmi iau desaga în spate, dau o repetiţie de poezie în faţa lu’ D, să nu mă fac dracu’ de căcat pe acolo încurcându-mă-n cuvinte şi descrieri, după care încep să strig pe la porţi.

– Alo! Alo! + poezia ( dacă ieşea cineva).

De la majoritatea, am primit acelaşi răspuns: nu, mulţumim de vizită! Pe la două jumate, aveam o foame în mine… Puteai să mă confunzi lejer cu o seară pe malul unei băltoce, în plină simfonie amfibiană. La un moment dat, nici nu ştiu prin ce miracol, am reuşit să vând un set din ăla. Bine, nu prea l-am vândut eu. Era o femeie din aia la vârsta a doua, cu două clase, măritată pe la 15-16 ani şi care o lucrat numa’ pe lângă casă. Tiparul de bază a iubitorului de kitch.

N-am mai stat pe gânduri şi-am dat atacu’ la magazinul universal  😆 . De 100 şi ceva de mii mi-am luat mâncare şi un pachet de ţigări. Mă durea în cot de ăia 230.000 ce trebuia să-i predau la firmă. Foamea mea se pişa pe orice calcule matematice şi trebuia neapărat stăvilită  😆 . În timp ce balotam ca spartu’ cremvuşti, observ o chestie în curtea unui om. Prin curtea lui, trecea cândva apa unui izvor. Omul i-o modificat un pic traseul, o stoca într-un bazin, iar de acolo, prin cădere, angrena o roată de moară ( mai mică, evident) care la rândul ei angrena faţă-spate un fel de joagăr. Sub joagărul respectiv o bucată de marmură şi uite aşa, omul citea ziarul în timp ce natura şi inteligenţa personală, munceau pt el  😆 .

Cu ghiozdanu’ plin şi un val mare de moral, mi-am continuat asaltul asupra porţilor. „Alo! Alo!” şi după aproape un ceas, am mai scăpat de-un set. Între timp, am aflat că tre’ să pun ceva bani şi la benzina rechinului ( mortăciunea aia consuma vreo 15 litri la sută), aşa că tot fără bani eram. Scăparea mea s-a numit „regula începătorului”. Dacă vindeai toate 3 seturile în prima zi, aveai 100.000 bonus. L-am dat cu 250, doar să mă scap dracu’ de el şi să nu ajung acasă pe minus  😆 . Tizu meu, o reuşit să vândă şi el un set, iar D., care avea 5 seturi fiind om de bază în firma Cucu, s-o scăpat deasemenea de toate.

La întoarcere, aceeaşi casetă mi-o făcut capul calendar. În jur de 8 jumate seara, ajungeam şi noi înapoi în Timişoara. Înfometaţi, obosiţi şi transpiraţi din călcâie până în urechi. Şi ca futaiul să fie maxim, o mai trebuit să mergem şi la firmă să predăm banii. De se făcea asta a doua zi dimineaţa… să zicem că ţeparii şi-or luat multe ţepe şi s-or lecuit  😆 . Înainte de a ne despărţi de fraţi, D. o stabilit că a doua zi merge tot cu ei.

Am predat banii, mi-am primit felicitările pt rezultatele „deosebite” şi-am plecat la Roby acasă. Pe jos, desigur. Am auzit eu ceva prin firmă când am ajuns, dar n-am plecat prea tare urechea pt că eram prea obosit şi prea sictirit ca să dau importanţă unor cuvinte gen: plecat, o lăsat totul, prima zi. Ajung pe la 10 şi ceva la Roby ( nici n-am avut mult de mers din Lipovei până pe Sportivilor), bag rapid un duş, mânc bine şi mă duc să-l întreb pe Roby cum o fost prima zi a lui.

– Bă, io…

( va continua)

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Primul loc de muncă(I)&8221;

  1. Bunul prieten D. zice:

    excelent!!!! abia astept continuarea, sper sa nu fie in 2013!:D
    ‘Erau căcaturi din alea cu mâner de plastic, pe care nu le puteai folosi nici măcar la supă. Rămâneai cu mânerul de plastic în mână şi-ţi pica partea metalică în farfurie.’ :)))

  2. Miştotică zice:

    @D: Zilele astea vine continuarea. Probabil deseară, după vopsit, mă apuc de scris.
    @Oana & @Ciobby : Experienţă unică în viată, presupun :mrgreen: .

    • Miştotică zice:

      Încerc să o rescriu ca să nu mai existe şi partea a treia. Deocamdată, mi-e greu să descriu anumite întâmplări în minim de cuvinte. Hard as fuck! De aia şi întârzierea continuării.

  3. Baaaaaaai, nu pot sa cred ca au mai fost atatia pe acolo… si eu am fost acceptat la interviu. In prima zi de lucru m-au anuntat ca te sa plecam spre ceva sat. Le-am spus ca eu nu plec din oras si m-am cerut intr-o echipa care ramane in Tm. Dupa ce si-au baut colegii cafeaua in ceva birt infect (eu nu aveam nici un ban) am plecat spre Girocului. Am batut pe la toate blocurile alea vreo 7-8 ore si nu a vandut nimeni nimic !! Le-am predat marfa, mi-am luat buletinu (cica l-au retinut sa nu dispar cu asternuturile) si a ramas ca ne vedem a doau zi… pana azi nu am mai auzit de ei.

Dă-ţi şi tu cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s