Moarte cu repetiţie perpetuă


Prima dată când am experimentat simptomele acestui sindrom ( n-am chef să-i caut „adevăratul” nume aşa că-l numesc eu), aveam 6 ani. Era sfârşitul lui februarie ’91, şi o veste deloc mult aşteptată, dar firească, îmi zdruncina existenţa. L-au găsit pe Mugurel. Singurul meu prieten din toată grădiniţa din Şandra care mă cunoştea. Era dat dispărut din ianuarie, cu o săptămână după anul nou. Cineva de la ( blocul) 39 s-a dus să golească găleata de gunoi în tomberonul ăla mare şi a văzut plutind pe Balta Mare, cadavrul unui copil.

Era deznodământul unor temeri ce întreţineau bârfele săteşti de mai bine de două luni: „L-or găsit pe ăl’ mic a lu’ Bălaşa.” Deşi ambele bălţi or fost dinamitate pt spargerea gheţii, imediat după dispariţia lui, căutările scafandrilor au fost fără rezultat. Căldura primăverii avea să fie şi mesagerul pe care nimeni nu-l aştepta. Deşi eram la grădiniţă ( grupa mare, unde trebuia să fie şi el) vestea a lovit mica noastră localitate ca un fulger.

A fost pentru prima dată când acest sindrom de care sufăr, moarte cu repetiţie perpetuă, s-a manifestat. Din senin, creierul meu încerca din răsputeri să reconstruiască ultimele sale momente în viaţă. Am început să simt că mă înec, deşi eram la aproape 2 kilometri de balta respectivă. Mintea mea reconstruia momentul, cu mine în rolul principal. Mă vedeam pe mine căzând în apa îngheţată. Mă vedeam pe mine luptând cu îngheţul, încercând din răsputeri să mă agăţ de gheaţa băltoacei, doar-doar reuşesc să supravieţuiesc. Din păcate, rezultatul final al luptei împotriva sorţii era mereu acelaşi. Moarte şi o gură de aer venită de nicăieri pt mine.

Am crezut că lucrurile se vor schimba odată cu maturizarea, dar m-am înşelat. Amarnic! În martie ’96, tatăl fetei care mi-a dat mie odinioară porecla de Miştotică, moare asfixiat într-un incendiu în propria-i locuinţă. Nea Costică, în loc să iasă în curte cu restul familiei ( unde avea şi un robinet), a ales să-şi umple găleata cu apă în încăperea de sub scara podului. Încăpere pe care nu avea să o mai părăsească decât pe targă, cu pătura aia albastră ( pe care şi acuma o văd) acoperindu-l. O nouă manifestare din partea minţii mele bolnave, care aemănător cu primul caz, îmi transpunea în faţa ochiilor ultimele secunde din viaţa lu’ nea Costică Lupaş, încercând să umple găleata aia blestemată cu apă. Sufocarea mea părea atât de reală încât am leşinat.

La doar 9 luni distanţă, în mijlocul singurei treceri de pietoni din toată Şandra, moare bunicul meu Ştefan, lovit de un Aro carosat ( cu remorcă). N-am să uit ziua aia cât trăiesc! Deşi eram în conflict cu activitatea mea neuronală, care simţea la fiecare 5 secunde şurubul ăla nenorocit de la oblon ce m-a lăsat fără bunic, am luat o cărămidă în mână şi am încercat să profit de confuzia momentului pentru a-mi face singur dreptate.  Dacă nu era Doru ( un actual vecin din Biled), azi eram fericit, undeva pe la Popa Şapcă. Cert e că timp de o lună de zile, ultimele secunde din viaţa bunicului meu îmi rulau prin faţa ochiilor ca la un cinematograf 4D. Adică, plus trăirile sale.

În 2000, moare Milu ( un copil şi totodată un bun prieten din Biled, de vârsta mea) electrocutat în vârful unui stâlp de înaltă tensiune. Mamă-mea l-o găsit atârnând cu capu’ în jos de-o sârmă şi ne-o strigat ( pe mine şi pe tată-miu), fiind la sapă lângă parcul 2 Şandra ( am ceva pământ prin zona aia).  N-aveţi idee ce am simţit când l-am văzut atârnând, complet carbonizat. Puţinii dintre voi care aţi fost electrocutaţi şi aţi supravieţuit, poate aveţi o vagă idee. În 2001, tatăl celui mai bun prieten al meu de atunci, moare deasemenea electrocutat. În 2003, unchiu’ Niki, cancer. În 2004, celălalt bunic ( Graţian).

În 2006, Nilă ( băăăăă 😥   Maariuuuus   😥 ). Verişorul care-mi era frate. Era şofer de autobuz. Înainte de a pleca la schimbu 2, o văzut că o perină de aer de pe spate nu funcţionează. O băgat un cric sub caroserie şi o ridicat hardughia ( un lucru pe care eu l-am făcut de zeci de ori, ca fiu de şofer de autobuz), încercând să regleze presiunea de aer din robinet.  Avea 26 de ani şi porcăria aia de caroserie o considerat că o trăit suficient, cedând în jurul cricului. Vreme de luni bune am simţit eu presiunea caroseriei care „mă împingea” în roata din spate a autobuzului, sufocându-mă.

Şi atunci când crezi că în sfârşit te-ai maturizat, când crezi că ai reuşit să depăşeşti problemele din trecut, viaţa îţi dă din nou loviura de graţie. Sâmbătă, un vecin şi-o călcat nepotul de doar 4 ani şi jumătate cu tractorul. Involuntar ( suna atât de trivial…), pt numele lui D-zeu ( am câteva întrebări serioase pt pulică ăsta), dar s-a întâmplat. De când am auzit despre acest eveniment, pur şi simplu nu pot să mă odihnesc. Cum rămân fără ocupaţie, cum îmi zboară gându’ la ăla mic. Simt eu presiunea utilajului agricol cum mă striveşte şi văd copilul zbierând în disperare către unchiul său. Şi dacă aş simţi doar ce-o simţit copilul în secundele alea de groază, poate că aş reuşi să dorm un ceas. Dar pe lângă asta, mintea mea bolnavă mă pune şi în pielea unchiului, pentru că, nu-i aşa?!, şi eu sunt unchiul a doi nepoţi, unul cam de aceeaşi vârstă.

Şi dacă toate astea ar fi doar la timpul trecut, ce bine ar fi… De fiecare dată când îmi amintesc de unul din ei, le trăiesc şi ultimele clipe.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Moarte cu repetiţie perpetuă&8221;

Dă-ţi şi tu cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s