O excursie-n viteză


Vrei, crezi şi speri din tot sufletul. Dar pt că viaţa-i curvă, ceea ce-ţi doreşti tu, nu se întâmplă. Şi e şi mai dureros, când situaţia chiar nu depinde, dar deloc, de tine. Încerci să cauţi responsabili, încerci să cauţi vinovaţi, încerci să-ţi răspunzi „de ce nu?!” Noaptea, somnul te uită şi pierzi şirul orelor, trezindu-te că-i lumină afară şi tu nici nu te-ai întins pe pat. Atingi punctul ăla culminant, când chiar îţi vine să o iei de nebun prin lume, doar tu şi gândurile tale.

Dintr-o dată, miracolul se produce. Îţi sună telefonul. O voce extrem de familiară îţi pune o întrebare:

– Vii cu mine până la Praga?

E momentul de respiro pe care-l cauţi. Nu ai alt răspuns:

– Da!

– Cam în 20 de minute plec din oraş. Să fii pregătit când te sun!

Rapid un duş, arunci la repezeală nişte haine pe tine şi ieşi să-ţi întâmpini şoferul care te va duce în lume. Totodată şi văr-tu. Când urci în microbuzul cu pricina, alb fiind, îl întâmpini pe văr-tu cu tradiţionalul: „Goooo Spermy!” ( cine a citit Turul Europei, ştie despre ce vorbesc 😛 )

– De unde încărcăm?

– De la Delphi.

– Şi unde mergem?

– Bă, mi-o dat o localitate prin mesaj, dar nuş pe unde dracu îi. Pe undeva pe lângă Praga. Cred…

– Cum naiba să nu ştii unde mergi?

– Eh, vine şi Ioviţă ( un coleg de-al lui) la Delphi şi ne uităm la el pe gps.

La 9 şi un sfert seara, intram pe poartă la Delphi. Tragem la poarta 6, iar Roby se duce repede la birouri. Eu rămân în maşină, să mai cotrobăi prin gânduri. Nu pt mult timp, pt că apar Ioviţă şi Costel ( alt coleg). Până s-o întors Roby de la birouri, am mai stat la taclale cu ei. Apare şi Roby, iar bârfele continuă în 4. Accidental, mă întâlnesc cu un coleg de liceu de-al lui Roby dar şi cu Doru, un prieten foarte bun din copilărie.

La 10 şi un sfert, Roby primeşte un telefon de la el de la firmă, prin care îi luat la pulă că de ce nu e la Delphi.

– Păi sunt la Delphi!

– …

– La poarta 6. Da’ cum să spună că nu’s aici, din moment ce le-am şi lăsat cmr-ul în birou?

– …

– Bine, ceau.

Închide telefonul şi se întoarce spre noi.

– Auzi, cică nu-s aici.

– Da’ io n-am păţit acelaşi lucru? Eram aici în poartă şi mă sună de la ei din birou. „Unde eşti?” „În rampă.” „Nu eşti în nici o rampă!” „Doamnă, mă crezi tâmpit să nu ştiu unde mă aflu? Sunt la rampa 6! Sau vreţi să vin până în birou cu camionul să vedeţi?” povesteşte Ioviţă.

S-o dus Roby repede la birou, o luat pachetul ( o cutie de 2 kg) şi la 10 jumate, ieşeam din curtea Delphi-ului. Aveam 7 ore în cap să ajungem la destinaţie. Introducem codul poştal în gps-ul lui Costel ( l-am luat cu noi că ei aveau două) şi… Bakov nad Jizerou. Un sat pe lângă Mlada Boleslav. La 840 de km de Sânnicolau Mare.

Ne-am oprit la Cenad de unde am luat vignete pt Ungaria, Slovacia şi Cehia, ca să nu ne oprim în fiecare ţară să căutăm. Nu ne permitea timpul. Cu un pic de coadă în vamă şi cu o pauză forţată ( telefon de la Delphi) chiar înainte de a urca pe M43, ne-am trezit că-i 11 jumate. Am urcat pe M43 şi talpă. Mai o vorbă, două şi ajungem pe M5.

Pt mine, ăsta mi se pare cel mai lung drum de pe faţa planetei. Atât la dus cât şi la întors, am impresia că nu se mai termină. Aproape că număr fiecare kilometru care trece.

După o oră, intram pe M0. Din păcate, limitarea la 80 km/h a trebuit respectată. Era plin de poliţie. Şi pot că viteza ne-o permitea, am ciugulit amândoi câte un sanviş. Aşa, cât să ne astâmpărăm puţin foamea. M-am afundat iar în gândurile mele, am băgat şi două ţigări una după alta, am mai luat o gură de energizant şi când revin cu mintea în prezent, mă trezesc la Gyor.

– Imediat coborâm de pe M1 şi intrăm în Slovacia, zice Roby.

– Abia aştept.

– Eh, lasă că o să plângem noi după autostrăzile ungurilor… Hai că la slovaci mai e cum mai e, dar la cehi…

Şi din senin, ne-am pus pe povestit aventuri de la recentele beţii.  În timp ce râdeam în hohote, am zărit cu coada ochiului drept Bratislava. „Aici vin într-un week-end la vară” îmi zic. După alţi 40 de kilometri, am tras într-o benzinărie să alimentăm. Nu de alta, dar nu aveam chef să schimbăm banii din euro în coroane. În special pe autostradă. O ocazie numa’ bună să şi golim propriile rezervoare. Roby, deschizătorul de drumuri toaletistice, când o intrat în baie, o întins mâna să aprindă becul. Dintr-o dată se aude un huruit puternic, iar Roby al meu, mai că nu s-o căcat pe el de frică 😆 . Becul era cu senzor, iar e o băgat mâna direct sub uscător 😆 .

– Bagu-m’ pula-n el, da’ m-o speriat nu glumă.

Am luat-o din nou la drum, având 3 ore la dispoziţie pt a parcurge cei 370 de kilometri rămaşi. Pe mine, oboseala mă prindea de cur. Am mai băut eu nişte enrgizante, dar degeaba. Lipsa somnului din ultimele zile începea să se simtă apăsător pe gene. Imediat după Brno, am zis tras obloanele peste ochi. Din păcate, pe 1-le cehesc , numa să dormi nu poţi. Te scutură mai ceva ca o căruţă cu roţi de lemn. La 3 jumate, ora locală, apăreau primele semne de lumină de undeva din dreata noastră. Am rămas extrem de uimit să văd că la ei se crapă de lumină la ora aia. La ora patru, începea să se lumineze din ce în ce mai serios. Oricum, noi eram trecuţi deja de Praga, şi eram în grafic.

– Uite şi fabrica de la Skoda aici în stânga! Aici vin Ioviţă şi Costel, îmi zice Roby.

– Cam mică Mlada… Mă aşteptam la un oraş mai mare.

După 5 minute, Ioana, care ne-o dus până în prima intersecţie din satul cu pricina, ne zice: „Aţi ajuns la destinaţie!”

Nici un indicator de Delphi.

– Cred că îi în parcul industrial de mai în spate.

– Păi ne-am uitat acolo pe tăbliţe şi pe niciuna nu scria Delphi, îi răspund.

– Hai totuşi să vedem.

– Hai mai bine la prima firmă şi-l întrebăm pe portar unde-i Delphi. Într-un sat ca ăsta, n-ai cum să nu ştii unde-s firmele din localitate.

Zis şi făcut, doar că nici unul din cei doi portari, nu ştiau altă limbă în afar’ de cehă.

– Italiano? Deutch? English? Francais? Magyar? Română?

De fiecare dată, răspunsul era acelaşi. Un dat dezaprobator din cap. Şi ca tacâmul să fie complet, ne-o mai dat şi indicaţiile fără a gesticula cu mâinile:

„Vlevo, na prvni pravo, a pravo, a pravo je Delphi Packard”.

– Hai Roby, că ştiu cum să ajungem!

– Sigur?

– Bă, dacă mă înşel, ne întoarcem şi-l punem să deseneze pe foaie. Tre să ajungem înapoi în intersecţia în care ne-o dus Ioana şi dup-aia facem dreapta de 3 ori.

– De unde ştii?

– Sună ca pe sârbeşte.

Şi întradevăr, aşa şi era. De sus, pe drumul galben am venit noi, iar Delphi e acolo unde scrie: Cechova.

La poartă, era o tanti la aproape 50 de ani. Nici aia nu ştia altceva decât ceha. Ştampilă să pună pe cmr n-avea şi noi nu ştiam cum să-i zicem să-şi treacă numele şi cnp-ul în loc de ştampilă. Roby o mai întrebat-o dacă persoana de contact e pe prin zonă, iar ea făcea cercuri din mână şi arăta ceasul. Pesemne că mai e până vine.

Am lăsat-o pe biata femeie şi ne-am văzut de drumul de întoarcere. Am tot încercat să aţipesc în dreapta, dar nici o şansă. Văzând că-l bag şi pe Roby în somnolenţă cu tentativele mele, am decis să stau treaz până acasă. Trecem de Bratislava şi-i sună telefonul lui Roby. Fiind o maşină de poliţie în faţă, o respins apelul. După 5 minute, iar sună telefonul.

– Da.

– …

– Acuma intru în Ungaria.

– …

– Cum adică n-am ajuns? Ăştia-s tâmpiţi? Am ajuns la 4 jumate ora locală, am lăsat pachetul la portăriţă şi-am plecat.

– …

– Da io’s prost şi nu ştiu unde am fost?

– …

– Bine, ceau.

Se întoarce către mine:

– În birouri la Delphi, lucrează cei mai tâmpiţi oameni de pe faţa planetei! Atât la noi cât şi la cehi! Cum pula mea să trimiţi un colet cu express, care costă 2000€ şi nici măcar să nu întrebi portarul dacă o venit sau unde îi?! Mai ales când tu, persoană de contact, eşti sunat de portar că ţi-o venit un pachet din România!

Nici nu ştiam dacă trebuie să râd sau să nu, pt că Roby era vizibil iritat. Numa’ bine urcam pe M1. Ne-am mai oprit într-o parcare să ne spălăm puţin pe faţă şi i-am dat talpă către casă. Am tot privit în sec pe fereastră până am ajuns pe M0.

– Mor mă de ciudă, când văd cum ungurii îşi împânzesc ţara de autostrăzi şi noi frecăm pula. Pun pariu că-n toamnă, vor da drumu’ la cel puţin jumătate din M0 în regim de autostradă ( momentan e drum expres pe 4 benzi)!

– E posibil, imi răspunde Roby.

Au mai urmat câteva spurcări ale neamului mioritic, pt nemernicia lui proverbială şi resemnarea tâmpită a populaţiei. După care, iar M5-ul. Bine, ca să evităm eventualele neplăceri cauzate de-un posibil stau la intrarea pe M5, am ieşit puţin mai din timp de pe M0 şi am mers pe naţionale cam 20 de km. Dar tot degeaba. La fel de lung mi s-a părut drumul până la Szeged.

Am ajuns la Sânnicolau cam pe la 14 şi un pic, iar la Biled la trei fără 20. Rupt în gură de somn, de foame şi de spate. Starea perfectă pt a pune plantele în grădină până la ora 8 jumate. Fericire maximă pe capul meu! Fără doar şi poate. M-am mai şi uitat la Porto cu Braga, că deh, nu puteam să dorm liniştit dacă aflam scorul a doua zi.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;O excursie-n viteză&8221;

    • Miştotică zice:

      Şi totuşi, mă duc la Bratislava nu la Praga 😆 . Sunt cam fixist de felul meu. Greu îmi scot o idee din cap 😀 .

Dă-ţi şi tu cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s