Zăpadă mare


Iar am pierdut la pariuri. Morţii mă-sii de viaţă şi băga-mi-aş pula’n mă-sa portugalie, cu al ei campionat cu tot! Dar nu asta contează acum.

De fiecare dată când văd o zăpadă mai mare de 15 ţanti, îmi vine o imagine în cap. Era 21 decembrie 1996, ziua lu’ Simina. Eram plecat de nebun pe stradă în miezul zilei şi aşteptam ca bunicu Ştefan să ajungă acasă.

Unde eşti mă??? Mama mă-tii de poză! Xp licenţiat – NU!, Autocad2005 – Nu!, Ubuntu 10 – NU!, Win 7 licenţiat – NU!, Filme – NU!, Botez Giulia Spania – NU!, Utile – NU!, Toxicity 2 – NU!, Alea 4 cu videoclipuri – NU!, Win 7 piratat – NU!, Botez Amalia – NU!, Poze – Ăsta o fi?! Uite bă proiectul de licenţă de la Hidro! Nici nu ştiam că îl mai am. Da’ unde naiba-i poza????? Alt Poze?! O fi în ăsta?!  Astea’s de la botezu’ lu’ GNG… Mă duc să fac cu telefonul! Da-n ăsta de pe monitor ce-o fi?! Nici aici nu e… Măcar am găsit the Irish stuff! Deci, la pozat cu mine!

Unul din cele mai mari regrete ale mele e că n-am putut sta cu oamenii ăştia doi la masă, să sorbim dintr-o bere şi să le ascult poveştile. În stânga Grecu, în dreapta Pişta. Cei doi bunici ai mei. Dar să revenim la povestea de azi.

Mă plimbam pe stradă, de la un colţ la altul şi înapoi. Aşteptam ca bunicu Ştefan să ajungă acasă. În timp ce loveam cu piciorul zăpada pufoasă proaspăt aşezată, văd TV-ul cu tati la volan. Inima mi-a îngheţat. Creierul deasemenea. Corpul nu făcea notă discordantă. Îmi venea să fug în faţa TV-ului şi să-l opresc. „3, 2, 1… şi trezeşte-te!!! E doar un vis. Un coşmar. Trezeşte-te!!!” Îmi dau o palmă ca să grăbesc procesul. Şi totuşi nu m-am trezit. Pentru că nu dormeam  😦 . O iau la fugă înapoi spre casa mea. Casa bunicilor care m-au crescut. „Să-l ajut pe bunicu’ să coboare din maşină, că-i bătrân şi nici nu are cârja la el. O rămas căzută pe şosea. Dar am luat-o de acolo că o să ai nevoie de ea. Şi să ştii bunicule, că dacă nu mă oprea Doru (poliţaiul), chiar îi dădeam cu ditamai cărămida în cap! Da’ tot il prind eu… Nu-ţi fă griji! Nu scapă el de mine aşa uşor!”

Ajung în faţa porţii. Tati deschide uşa de la mijlocul TV-ului, iar Fănel, Mihai, unchiu Coni, unchiu Niki şi mai doi vecini îl ajută pe bunicu’ să coboare. Avea 78 de ani şi singur nu mai putea. Am căzut din picioare şi am început să plâng. „De ce nu m-ai luat cu tine? M-ai lăsat să plec cu Simina la bloc şi tu ai plecat singur. Cum vrei să am grijă de tine? Sunt prea mic să fiu în două locuri deodată.” Mă uitam cum bunicul trecea pe lângă mine fără să mă pupe, fără să mă ia în braţe, fără să mă salute. L-au dus în camera de la stradă şi toţi se înghesuiau să-l vadă. „Ce poveste vrei să-ţi spun? Harap-Alb? Prîslea cel voinic şi merele de aur? Sarea din bucate? Sau vrei să-ţi spun Fata babei şi fata moşului? De la tine le ştiu pe toate. Şi ţi-o spun pe care vrei. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”.

În clipa aia, unchiu Niki şi cu Gigel ridicau capacul. Bunicu’ venise acasă, dar nu s-a mai întors niciodată.


Anunțuri

Un gând despre &8222;Zăpadă mare&8221;

  1. 😦 Oh, Doamne…in afara de a spune ca ai scris foarte frumos si ca-mi pare rau pentru bunicul tau, nu prea pot scrie mai mult. Dar STIU ce inseamna durerea si STIU ce inseamna si amintirea. Si NICIODATA e un cuvant cu care eu nu ma mai impac…

Comentariile nu sunt permise.