O ieşire de seară


Recent, am fost în unul din marile oraşe ale ţării. Nu-i dăm numele (o să-i zicem X), din motive de siguranţă personală şi pt că nu avem nimic de câştigat, din a-i face reclamă. Rog pe această cale, pe cei ce cunosc destinaţia, să nu o menţioneze. Vă mulţumesc anticipat.
Povestea începe cam aşa.
Era vreo 8 seara, când am plecat din Timişoara cu ocazie, în dulcele-mi stil clasic, cu TIR-ul 8) . E impropriu spus ocazie, pt că-l cunoşteam pe tip. Eniuei, el nu mergea unde vroiam eu să ajung, dar mergea în direcţia aia…oarecum. Am povestit cu tipul respectiv, ne-am depănat fiecare nişte amintiri, am „bârfit” cunoştinţele comune, etc. Ei bine, pe la vreo unu noaptea, eram aproape de bifurcaţia (oraşul Ţ) unde, el făcea dreapta şi eu trebuia să merg înainte. Îi zic:
– Dă prin staţie: un coleg ce merge la Y (alt oraş), dacă poate să-l ia pe colegu’ de la mine.
Eu aveam un plan principal: din Ţ plec în Y, iar de acolo, ies la ocazie pt X. Era al naibii de greu, să prind ceva direct spre X, din Ţ. Back-up plan: Merg cu amicul meu până în V (evident, alt oraş) şi de acolo, dimineaţa plec spre Y.
Prin staţie vine un răspuns.
– Unge eşci colegu? întreabă vocea.
„He, he, ăsta-i gugulan” îmi zic.
– Acuma intru în Ţ, colegu, răspunde al meu.
– Ce aşcept în parcarea ge la ieşire gin oraş, colegu, spuse din nou vocea.
Al meu, m-o dus în parcarea respectivă, ne-am strâns mâinile şi ne-am văzut fiecare de drumul lui. Urc la gugulan în TIR, salutând pe lume (erau doi).
– Neaţa, zic eu.
– Să trăieşci colegu. Unge merji?
– Mă, io tribă s-agiung la X, dar nu-i bai gie mă laşi în Y. Măi ies odat’ la „ia-mă nene”, răspund eu.
– Păi şî noi, merjiem tăt la X.
– Perfect.
– Nu ciar la X, şi la vreo şinşpie kilometri gie iăl.
– Da pă’ nu-i bai. Ge acolo m-oi gescurca io cumva.
Am povestit şi cu oamenii ăştia şi am aflat că’s dintr-un sat de lângă Moldova Nouă => I was right cu gugulanii. Toate bune şi frumoase, pân’ la ora 4 jumate, când am ajuns la destinaţia…lor. Eram în plin câmp, lângă o viitoare hală industrială.
– Colegu, stai cu noi pân’ să crapă gie zîuă. Nu ce ia nişi dracu’ la ocazie, la ora asta, spuse ăla de la volan.
– V-am încurcat destul. Mulţam fain de transport, dar tre s-o iau din loc.
M-am dat jos din cabină şi m-am dus la marginea drumului, unde aşteptam să vină o maşină. Vreme de 20 de minute, or trecut 3 şi niciuna nu s-o lăsat impresionată de datul meu din crenguţă 😦 . Aveam două soluţii:
1. Stau acolo’n frig şi întind mână până opreşte careva.
2. Mă îndrept încet, la pas, către X (vreo 15 km).
Evident, am ales varianta 2. Măcar mă încălzeam în felul ăsta. „Poate dă dracu şi mă rătăcesc p’aici, atunci să vezi distracţie. Sau să merg dracului, în direcţia greşită…” Deşi nu aveam alcool sau fumuri la activ, imaginaţia mea, deja mă punea în pielea lui Bear Grylls ăla. Am avut timp şi să-mi pun la cap, planul pe ziua respectivă. Pe la 6, când se crăpa de ziuă, or început să treacă maşinile pe lângă mine şi să mă umple de praf. Dar mai aveam 1 km până în oraş. Când am ajuns la intrare în oraş, mă opreşte un poliţai:
– Bună dimineaţa.
– Neaţa, zic eu, gândindu-mă la ceva rău.
– Mă puteţi ajuta şi pe mine, dacă vă rog?
– Depinde, răspund.
– Domnul nu vrea să semneze pe procesul verbal şi am nevoie de un martor.
– Îmi pare rău, dar nu vă ajut.
– De ce? întreabă gaborul mirat.
– Nu’s din zonă, iar ăsta dacă nu semnează, depune contestaţie şi n-am chef să iau amendă că nu pot răspunde la citaţie. Aşa că, nu mersi.
Şi mi-am văzut de drum. Găsesc un fel de birt (bodegă, nu bar) şi-mi iau o cafă. Îmi picau ochii in gură de somn… Mai iau o cafă, o beau şi pe aia şi ies din birt. Îmi sun „ghidul local”. Era aproape 8 ceasul.
– Neaţa. Ce faci?
– Dorm… răspunde „ghidul local”.
– Păi băi vierme de mătase (aşa-i spun de obicei, că doarme cam mult), nu trebuia să fi în drum spre treburile tale?
– Nu că sunt bolnav şi trebuie să merg la doctor.
– Ia ghiceşte cam pe unde sunt.
– Nu ştiu…
– În X, pe lângă Billa. Hai să-mi arăţi oraşul!
– Eşti în X? 😯
– Îhâm.
– Şi eşti lângă Billa? 😯
– Îhâm.
– Păi eşti la mine prin zonă.
– Aşa se pare. Deci, mă duci tu în centru sau îmi dai indicaţii despre cum să ajung?
– Păi eu nu pot să ies acuma, dar mergi tot drept şi ajungi în centru.
O mică paranteză aici. Cea mai de căcat indicaţie pe care o poţi da cuiva, e „mergi tot drept”. Dintr-un punct fix, poţi să „mergi tot drept”, în toate direcţiile! WTF???
– Tot drept tot drept, dar încotro?
– Păi cum stai cu spatele la Billa. Mergi înainte şi o să treci pe lângă o biserică albă. Şi de acolo, o ţii tot înainte şi ajungi în centru.
– Aha. Bine aşa. Mulţam de indicaţii.
Şi am mai schimbat câteva idei, în timp ce mergeam „tot drept”. Într-un târziu, ajung în centru. Dau o tură roată, să văd unde-i vodafonu’. Văd şi ING-ul şi intru să-mi plătesc contribuţia lunară. Când ies din ING, o tanti la volanul unui Symbol parcat, mă strigă:
– Nu vă supăraţi…
– Nu mă supăr.
– Nu-i a dumneavoastră maşina din spate? Că sunt cam blocată aici…
Întradevăr, avea cam jumate de metru şi’n faţă şi’n spate, dar se putea ieşi lejer.
– Nu-i a mea, dar nu sunteţi blocată. Vă direcţionez eu să ieşiţi. Da-ţi mai în faţă…mai…mai…mai…mai puţin…bun aşa.
– Păi şi-acuma?
– Acuma viraţi maxim drepata. Da-ţi înapoi…mai…mai…mai…bun aşa. Acuma stânga maxim şi aţi ieşit.
– Vă mulţumesc mult de tot. Să vă dea D-zeu sănătate…
– N-aveţi pt ce. O zi bună.
Mă duc să caut o cafenea deschisă, să ard gazul de pomană, până deschideau ăştia de la Vodafone. În drumul meu spre cafă, zăresc primăria oraşului respectiv. Dpdv arhitectural, clădirea aia e de toată pula ( cu toate scuzele de rigoare, faţă de viermele de mătase). Abomination, cum ar zice englezul. Eniuei, într-un târziu, găsesc o cofetărie/birt. Îmi iau o cafă şi-un cola şi mă pun să răsfoiesc o gazetă. În timp ce mă documentam, sună ghidul local:
– Ce faci? mă întreabă acesta.
– Beau o cafă.
– Ai găsit centrul?
– Da… Îs în spate la nu-mai-ţin-minte-ce, la o cofetărie.
– M-am tot uitat după tine prin centru, din troleu, dar nu te-am văzut. Eu acuma am ajuns la doctor şi e cam aglomerat. Mai vorbim când ies de aici.
Şi când am închis telefonu, am văzut că mai am doar o linie la baterie. „Mda, tipic”. Merg la vodafone, îmi platesc abonamentul şi mă duc să mai vizitez oraşul. În principiu, e ok. Nu e el strălucit, dar am dat de multe parcuri, ceea ce mi-a plăcut. În timp ce mă relaxam pe-o băncuţă, mă sună Bunul prieten D.
– Ce faci bă?
– Uite, printr-un parc, prin X.
– Te-ai întâlnit cu ghidul, să-ţi arate oraşul?
– Da ( dacă îi spuneam Nu, zicea că’l mint. Aşa l-am minţit şi el crede că i-am spus adevărul 😆 ). D, hai s-o scurtăm că nu prea mai am baterie. Îţi povestesc mai multe când ajung acasă.
– Bine mă, ceau.
Pe la vreo 11, mă întorc în zona din care am plecat spre centru, pt că acolo era evenimentul la care vroiam să iau parte. Fiind un alt parc prin apropiere, m-am decis să mă plimb puţin prin el. Dintr-o dată, îmi sună telefonul în buzunar. Dar până să-l scot, s-a stins. „Mda, căcat pe băţ”. Am ajuns să joc şi puţin fotbal cu nişte copii prin parcu ăla, iar pe la vreo 1, am plecat să caut un birt. Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc ( am mers ghidat de nas :mrgreen: ). Ajuns acolo, îmi iau o bere la halbă să mă răcoresc puţin. După 20 de minute, îmi fac puţin curaj şi-l întreb pe barman:
– Nu te supăra, ai cumva un încărcător de Nokia cu mufă subţire?
– Am doar de Samsung. Dar tre să apară Mişu (ăl’lalt barman) şi poate are el.
M-am întors înapoi la berea mea, puţin dezamăgit. Şi uite aşa, o bere s-o transformat în 4, iar lângă mine, apare un mustăcios la vreo 130kg, şi aproape 2 metri înălţime.
– Deranjez? mă întreabă mustăciosul, arătând spre un loc la masă.
– Deloc, răspund eu şi îi fac un semn de invitaţie la masă.
– Te superi dacă mai vine un prieten, puţin mai târziu, aici la masă?
– Nu e nici o problemă.
– Nu te vom deranja mult timp. Mergem la eveniment şi ne facem încălzirea 😆 .
– E eveniment? întreb eu, vizibil mirat.
– Da. Cam în două ore începe.
– Aş veni şi eu… zic eu, cu jumătate de gură.
– Păi poţi să vii cu noi. Apropo, Marian, şi-mi întinde mâna.
– Miştotică, răspund eu, în timp ce-i strângeam mâna.
– 😆 Porecla asta n-am mai auzit-o până acuma, şi-şi continuă 😆 .
Am început să discutăm tot felul de chestii şi nu mai reţin cum, am ajuns să-i povestesc că trebuie să sun pe cineva care să mă ducă spre casă.
– Nu mai ai deloc baterie?
– Deloc.
– Păi şi cum îţi suni „taxiul” ce te duce acasă? mă întreabă.
– Nu ştiu.
– MIŞU, zbiară Marian, pune şi tu, te rog, telefonu’ ăsta la încărcat. Nu mai are băiatu’ baterie şi trebuie să sune pe cineva puţin mai târziu.
A luat barmanul telefonul şi l-a pus la încărcat. Într-un târziu, apare şi prietenul lui Marian la masă. După ce-am făcut cunoştinţă, am mai lins o bere, mi-am lut telefonul de la încărcat şi am plecat la eveniment. Mie deja-mi sticleau ochii binişor 😀 . Ajungem la eveniment, intrăm şi ne luăm locurile. La jumătatea evenimentului, el fiind uşor dezamăgit (eu eram al naibii de fericit 😀 ) îmi zice:
– Miştotică, hai înapoi la bar să mai bem.
– Nu prea mai am bani…
– Las’ că dau eu de băut.
– Prietene (nu mai ţin minte cum il chema pe ăla), tu vi? îl întreabă mustăciosul meu.
– Nu. Eu rămân pân’ la sfârşit…
– Miştotică, mergem?
– Mergem, dacă te-ai plictisit, răspund.
Ajunşi înapoi în birt, ne punem serios pe băute şi pe povestit. Când mă uit la ceas, văd, cam prin ceaţă, că e cam târziu.
– Mariane, te rog să mă scuzi, dar trebuie să dau telefonul ăla.
Îl sun pe „Căpitanul în Slbz” şi stabilesc locul întâlnirii. Revin în bar, îmi termin dintr-un gât berea şi-mi iau rămas bun de la Marian. Mă duc la locul de întâlnire, urc în maşină şi-mi amintesc de apelul primit în parc, cel la care n-am apucat să răspund. Mă uit repede să văd cine m-a sunat. Era viermele de mătase. Sun înapoi şi fiind pilit bine, îmi încep tirul, plin de amărăciune:
– Sunt complet dezamăgit de tine. Vroiam să văd X-ul prin ochii tăi, să-mi arăţi tu ce merită văzut, nu să merg eu la plezneală.
– Păi eu de aia te-am sunat atunci, să ne vedem puţin. Dar dacă nu ai mai avut baterie… a fost răspunsul viermelui de mătase.
Şi într-un fel, vina era a nimănui, doar că eu am rămas cu următoarea impresie despre X: exceptând centrul, străzi mult prea înguste, cu trotuare inexistente (stau maşinile parcate pe ele), mulţi câini vagabonzi, o primărie hidoasă şi (cel mai important aspect) foarte, foarte, foarte mult praf. Cum trecea o maşină pe lângă mine, cum începeam să tuşesc şi să-l înjur de sfinţi şi dumnezei, pe ăla de la volan. Ca părţi pozitive: multe parcuri şi Marian.
În ziua respectivă, am mers aproximativ 35 de kilometri pe jos, iar oboseala îşi făcea simţită prezenţa. Am dormit aproape tot drumul şi am ajuns înapoi în Tm, a doua zi de dimineaţă. Am mers direct la a treia mea casă :mrgreen: , unde am stat câta, înainte de a merge la şcoală.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;O ieşire de seară&8221;

Dă-ţi şi tu cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s