Cândva, undeva, el exista


A fost odată ca’n poveşti

A fost ca niciodată,

Un huligan de la Dudeşti,

Ce bătea ţara toată.

Văzând o poză mai veche, pe un cd-u’ mai prăfuit, mi-am amintit de el. Dacă mergi prin peluza timişoreană şi întrebi de Лијубен, vei stârni doar umeri ridicaţi şi scărpinături în cap. Şi aici mă refer la garda veche, nu la ăştia mai tinerei. Dar, dacă întrebi de Bulgaru (tot pe cei din garda veche), răspunsurile încep să apară, şi totodată, să difere:

– unii vor spune că au auzit de el.

– alţii vor susţine că l-au cunoscut, şi că sunt prieteni foarte buni cu el (evident bullshit).

– restul vor declara că n-a existat niciodată şi că e defapt un mit urban (un fel de Yeti al oraşului).

Adevărul însă, e cu totul altul. Prima dată când am zărit această legendă vie a ultraseriei, A fost prin 2005, într-o deplasare la Cluj. Aveam un prieten comun, pe Maga. Din prima secundă, a ştiut să-şi facă simţită prezenţa, cu un danf de tărie.

– Liuben, dar mi se zice Bulgaru. Şi-mi întinde mâna…

– Mircea, răspund eu, vizibil timorat. Evident, auzisem de el, dar făceam parte din categoria „restul” menţionată anterior.

– Ce ai acolo? mă întreabă, arătând spre geanta ce-o aveam în cârcă.

– Bere…

– Buuun. Avem cu ce să stingem.

– Să stingem ce? întreb eu.

– Deci, să-ţi explic eu cum stă treaba’n deplasări. Berea, e pt sfârşitul drumului. Când mai ai puţin pân’ la destinaţie şi jandarmii nu vor să te lase să-ţi mai iei de băut. Orice deplasare începe, în mod obligatoriu, cu Plimbăreţu (tradiţie pe care încerc să o păstrez şi acuma)!

Deschide ghiozdanul lui şi-mi arată, două sticle de Johnnie, black. Dintr-o dată, cel numit Bulgaru, îmi era ca şi un frate.

În anii ce-au urmat, am mai colindat ţara’mpreună. Am fost martor la următoarele evenimente:

Uşilingus. A crăpat puţin uşa compartimentului în care ne aflam şi a început să dea limbi la crăpătură 😆 .

Buzatu. Indiferent de starea de spirit, dacă era pilit, se uita la tine cu nişte buze de urangutan. Era imposibil să nu rămâi impresionat 😆 .

Alo, tata?! Eram într-o deplasare (cred că tot la frâne) şi el era rupt în cioc. La pauză, scoate telefonul din buzunar, îl sună pe tac’su şi zice: „Alo, tata, cât îi scoru?” 😆

Plus muuuulte alte faze comice (maximă faza cu fluturatul steagului tricolor 😆 , evident pt cei care au văzut-o). Respectele mele pt cel ce zicea cândva: „Ce atâta Lazio-Roma, Inter-Milan sau Barcelona-Real? Băi, deci derbiul derbiurilor de pe glob, e Zvezda cu Partizan! Pe lângă ăsta, celelalte’s doar nişte meciuri amicale.” Tot el zicea „Bă, io am mai multe deplasări, ca fire de păr în cap”. Ce-i drept, nu-i chiar imposibil, din moment ce începea să chelească omu’ :mrgreen: . Cu ajutorul lui, treceam mult mai uşor peste o înfrângere în deplasare, iar victoriile erau mult mai dulci, în compania lui. Fie acasă sau în deplasare, vorba cântecului.

Şi ca să pun capăt zvonurilor care spun că el n-ar exista, aveţi mai joş nişte poze cu el. Respect maxim, maistore!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Cândva, undeva, el exista&8221;

  1. 😦 Prieteni ca el să tot ai, ești numai zâmbet în compania lor iar problemele altădată încăpățânate, își bagă capul în pământ ca struții la contactul cu fenomenalele nebunii și exteriorizări fără cusur.
    @offtopic musculiță te-ai matolit deja ? auzi, da’ poeziile mele ce au de le eviți, îți zgârie retina? 😀

Dă-ţi şi tu cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s